Lipscani, anul de graţie 2000. Undeva prin vară. Mergeam la trap, cu mama lângă mine, scanând în fugă vitrinele din Centrul Vechi. Scopul zilei? Să-mi cumpăr rochie de mireasă. Văzusem una la un târg de nunţi, aşa că în mare ştiam ce-mi doream. Şi cum ne stricam noi graţioasele picioare pe caldarâmul bucureştean, numai ce o aud pe maică-mea dând un răcnet:
– Aoleo, sacoşa mea! Mi-am uitat sacoşa pe undeva!

Şi dă-i atac de panică. O văd fugând pe Lipscani în sus, apoi în jos, fâlfâind din mâini a disperare, mai, mai să plângă.
– Dar ce aveai în sacoşa aia?

Dă din umeri neputincioasă.
– Dar cine mai ştie? Eu am de toate în sacoşă... de fapt, stai aşa... chiar, ce naiba aveam eu în sacoşă? Să vezi că de fapt nu mi-am luat azi sacoşa cu mine!

Şi tot mama, vădit uşurată, trage concluzia:
– D-aia am simţit toată ziua că-mi lipseşte ceva!

Încerc să-mi dau seama ce atracţie nebănuită şi neînţeleasă exercită sacoşa asupra femeii românce. Înţeleg că acum douăzeci şi ceva de ani trebuia musai să cari o sacoşă după tine, pentru că niciodată nu se ştiai peste ce o să pici în drumurile tale. Atunci cumpărai ce şi când găseai, nicidecum ce şi când voiai. Şi totuşi, mai mult decât o reminiscenţă comunistă, sacoşa este un fel de a treia mână pentru marea majoritate a doamnelor de pe meleagurile patriei. Sigur, ea nu creşte de la început. Şi nici în primii ani ai tinereţii. De obicei, creşte odată cu verigheta sau cu burta.

Nu vreau să se supere domnii pe mine, mai ales că am aflat că tocmai ce au primit şi ei o zi a lor. Nu ştiaţi? S-a decis ca pe data de19 noiembrie să sărbătorim Ziua bărbatului. La cum stau ei cu memoria când e vorba de ocazii şi aniversări, pariez că vor fi primii care să-și uite ziua. Asta dacă nu se vor trezi o mulţime de fete îndrăgostite să le amintească. Revenind însă la sacoşele noastre. Pentru că da, eu însămi m-am trezit, fără să-mi dau seama, mândra posesoare a unei întregi colecţii de pungi şi punguliţe care de plastic, care de rafie, care de pânză, pe care le schimb în funcţie de traseul şi programul zilei, cum schimbam pe vremuri pantofii. Dacă iau metroul, înseamnă că trec prin piaţă. O s-o iau pe aia mare, că poate găsesc spanac. Astăzi mă duc la interviu, aşa că o să fac ghem vreo două, trei punguliţe de la Mega, cât să-mi încapă în geantă. Nu ştiu dacă aţi observat mândria care se degajă de multe ori din glasul femeilor atunci când sunt întrebate de casiera de la magazin. Vă dau punguliţă? Nu e nevoie, o am pe-a mea! Şi pac, o privire biruitoare şi un surâs poznaş în timp ce mâinile caută frenetic după punguţă prin geanta plină cu de toate (despre asta o să vorbim altădată – eu am descoperit că umblam în geantă, de vreo doi ani de zile, cu un desfăcător de bere rămas dintr-o vacanţă).

Problema este că femeia de pe meleagurile patriei ajunge, cu vârsta, să-şi asume sacoşa, aşa cum face cu majoritatea treburilor gospodăreşti, având de cele mai multe ori, ca unică satisfacţie, sentimentul datoriei împlinite. Dacă sunteţi un obişnuit al mijloacelor de transport în comun, o să asistaţi aproape zilnic la adevărate jocuri de rol menite să ilustreze relaţiile dintre sexe în societatea românească. Uite o imagine devenită deja clasică: ei stau jos, ele nu. Pentru că ei se mişcă mai repede pe scări şi în staţie. Apoi, pas de a le mai atrage atenţia în vreun fel, căci cum pun fundul pe scaun, cum închid ochii. Culmea este că de multe ori, ele sunt cele care îi invită pe ei să ia loc.Iar dacă ei nu vor (deşi mulţi vor, mai ales cei tineri; ăia bătrâni nici nu mai aşteaptă să li se propună, se aşează din prima şi-şi lasă nevasta în picioare), atunci femeia se va considera obligată să ofere la rându-i ceva. Nu vă gândiţi la prostii, să rămânem la sacoşă, zic! Pentru că la nici două secunde după ce s-a aşezat pe scaun, femeia se simte datoare să ia asupra ei toată încărcătura familiei. Ghiozdanul de la copil, punga şi rucsacul de la soţ, başca sacoşele ei – care erau de la bun început ale ei, deci nu are rost să încerce cineva să o priveze de ele. Și când ambii parteneri stau jos, chiar şi atunci femeia se va simţi obligată măcar să propună să asume totalitatea pungile conjugale. Şi de multe ori, de nedrept de multe ori, reuşeşte.

Să nu credeţi că femeia cu sacoşă e o fraieră şi nu vede ce se întâmplă. Doar că a crescut învăţând că datoria ei este să aibă grijă de ceilalţi. La fix, pentru că foarte mulţi bărbaţi români asta şi aşteaptă. Să se simtă ocrotiţi,  răsfăţaţi, respectaţi şi, când e cazul, lăsaţi în pace, pentru că aşa au fost învăţaţi de mici – că mama e acolo pentru ei, când vor ei şi cât vor ei. Şi ei ştiu că mama niciodată nu a avut nevoie de ajutor şi nu i-a lăsat nici pe ei, nici pe tata să-i ducă sacoşele.