Ajungem și ne așezăm la coadă. A doua oară. Prima dată, am lăsat-o pe ea pe un scaun și eu m-am pus la rând. După vreo jumătate de oră am început să mă legăn de pe un picior pe altul, încercând să-mi dau singura iluzia mișcării. Dar nu. Tot pe loc, tot la coadă. O oră și jumătate mai târziu și cu un zâmbet tâmp lipit pe gură într-o tentativă, la fel de tâmpă, să am un aer încurajator, bat la ușă și intru. Primesc un bilet ca toți cei care au stat deja o dată la coadă. Pentru că în medie, se stă cam de trei ori. Prima dată pentru bilet. A doua oară, pentru radiografie. A treia oară pentru concluzii. In funcție de ele, poți să mai stai și a patra oară pentru gips.
La ușa de la radiografie, mă nimeresc lângă o altă mamă de adolescentă. Fata, cu un cap mai înaltă decât ea, se tot juca cu șnurul de la bluza maică-sii, în timp ce din gură nu înceta să critice:
- Nu vreau să intri cu mine, înțelegi? Imi dai biletul și diagnosticul și gata, mă aștepți la ușă! N-am nevoie de tine înăuntru!
Mama tace. Imi întâlnește privirile. Se uită la mine, se uită la a mea, blazată, lipită de un perete, cu căștile în urechi și telefonul în mâna stângă. Dreapta o doare. A căzut cu skate-ul. Un deget e vânăt.
- Si a dumneavoastră se poartă la fel?
Imi vine să râd.
- Hoho, și încă cum! Tot ce fac e greșit și tot ce spun e prost!
Oftează.
- Grea vârstă! Zici că ne-am tâmpit peste noapte și nu mai suntem bune de nimic!
Nu zic nimic. Mă mulțumesc să-i zâmbesc și să aștept. O oră mai târziu, schimb coada. Si da, din păcate, am ajuns să stăm și a patra oară la coadă: o atelă gipsată pentru un deget luxat și peste trei ore de așteptare.
- Te rog să nu începi să-mi spui că trebuie să fiu atentă!
Nu spun nimic. Doar tac și aștept să-i treacă.