Masă mare, lume multă. Cupluri. Probabil că sunt singura singură de la masă. O ocazie în plus să ascult și să văd cum mai e pe la alții, prin viață. Oameni în jur de patruzeci. Relații cu ștate vechi, din alea unde fiecare an în plus e un motiv de mândrie în sine, ca și cum iubirea ar fi o cursă de maraton unde cu fiecare kilometru te apropii mai mult de victorie. Să câștig, să câștig, să rezist ca să câștig și dă-i și aleargă, încercând pe cât poți să nu uiți să respiri și să bei apă! Discuțiile se învârt în jurul rutinei zilnice din care fiecare încearcă parcă să-și facă un scop în sine. Nu știu cum sunt bărbații, dar femeile de la masă mă fascinează prin entuziasmul cu care chicotesc discutând despre programe de fitness, pilates și gustări pe bază de tărâțe de ovăz cu amestec de fructe uscate. Cât doamne-iartă-mă poți discuta despre un pumn de cereale puse în apă de cu seară? Sau despre turele de parc făcute în fiecare zi, la șapte dimineața, cu căștile în urechi, în pas alergător?

Ne uităm pe meniul de deserturi. Mă trezesc cerând o porție de clătite, deși am pus vreo trei kile în ultimele patru luni. Restul celor de la masă se mulțumește să arunce un ochi pe meniu și să-l dea înapoi cu un aer vădit deranjat ca și cum încercarea chelnerului de a-i corupe la dulce ar fi fost de-a dreptul ridicolă. Următoarele minute îi sunt dedicate lui, zahărului. Noul inamic public, ciuma alimentelor, dușmanul de moarte, cel care ajunge la creier și ne face mai dependenți decât cocaina. S-a demonstrat științific. Ascult cât e de groaznic în timp ce-mi mănânc clătitele. De la zahăr se trece la yoga. Minute în șir în care învățăm să respirăm și să ne golim creierul de gânduri, încercând să atingem fericirea. Două dintre femeile de la masă o fac de aproape doi ani și să știi, dragă, că am ajuns la o stare de echilibru și pace interioară cum nu credeam! Imi termin clătitele și, exact ca și copiii, șterg cu degetul urmele de dulceață din farfurie. Copiii! Prevăd că în curând discuția va ajunge și acolo. Unde-i mai ducem, ce mai facem cu ei, ce cursuri, ce spectacole, ce distracții, ce ieșiri, ce planuri, ce satisfacții, ce sacrificii, ce boli, ce descoperiri, ce au mai spus, ce ne-au mai spus, ce note au luat, ce licee vor urma și apoi în ce țări vor pleca.

Imi plimb privirile de la o față la alta, încercând să mă agăț de un crâmpei de conversație pe care să o pot continua. Nu am nimic de spus nici despre zahăr, nici despre jogging, yoga sau copii. De fapt, am ieșit în oraș in primul rând pentru că-mi era foame. Și poftă de clătite. Vorbim de cărți. Constat că nu prea se mai citește literatură, ci mai degrabă cărți de dezvoltare personală, d-alea pe care atunci când le citești ajungi să dai din cap și să țipi în gând așa e, exact așa mi se întâmplă și mie! Și brusc te liniștești că nu ești singura, ba chiar te simți din ce în ce mai importantă că iată, treci printr-o perioadă despre care s-a scris și-n cărți. Cineva povestește despre vacanța de anul ăsta din sudul Franței. N-a fost așa de scump cum crezi! Am mers cu Blue Air-ul până la Nisa și de acolo am închiriat mașină! Stați să vă arăt niște poze, că le am în telefon! Ne strângem ca puii în jurul cloștii ca să vedem Promenada englezilor și niște poze cu farfurii pline cu scoici și creveți. Mă plictisesc. Mi-aș mai lua o porție de clătite. Sau măcar aș duce discuția spre sex. Voi cum ați mai făcut-o, unde ați mai făcut-o? Știți că e un magazin nou de lenjerie în mall-ul din Pantelimon? Dar de la sudul Franței  ne întoarcem la yoga și mic dejunuri sănătoase. Fără zahăr sau gluten. Și încep să cred că și fără sex. Mic dejunuri plictisitoare luate  după o tură de parc și un pahar mare de apă plată cu lămâie. Ca și cum apa aia ar putea să spele pe dinăuntru toate rezidurile care s-au depus de-a lungul anilor de când facem kilometri cu gândul felicitărilor de la sfârșit. Ca și cum apa aia ne-ar umple pe dinăuntru, făcându-ne să nu mai vrem nici sex, nici zahăr, nici reduceri sau literatură.

La capătul celălalt al mesei, acolo unde sunt bărbații, lucrurile încep să se miște semn că urmează să plecăm. Fetelor, mai vreți ceva? Două câte două, perechi de ochi se întâlnesc, se consultă și decid la unison că nimeni nu mai vrea nimic. Păcat, mă gândesc. Ar fi fost un bun prilej să ceară niște iubire. Probabil că se vor gândi la asta mâine de dimineață când își vor umple din nou castronul cu tărâțe de ovăz și vor ieși în pas alergător ca să dea două ture de parc, să mai uite de singurătate.

sursa foto aici