Acum câteva zile am văzut pe rețelele de socializare un filmuleț devenit în câteva ore viral. O tânără militantă pentru drepturile homosexualilor se duce la o manifestație organizată la Cluj, de Noua Dreaptă, de unde este luată pe sus de jandarmi, la cererea unuia dintre organizatori. Recunosc că, urmărind filmarea, am fost impresionată într-un prim stadiu de felul în care femeia asta a fost îndepărtată de la locul mitingului, cât și de tonul agresiv al unuia dintre participanții la marșul pentru așa zisa, normalitate. Și da, nici tricoul unuia pe care scria femeia= mamă nu m-a lăsat indiferentă, gândindu-mă la ce ar însemna ca fiica mea să trăiască într-o astfel de "normalitate" unde rolul femeii s-ar reduce până la urmă la acela de a procrea. Apoi, au început să apară comentariile și chiar și o replică a Jandarmeriei. La urma urmei, femeia cu pricina și-a asumat într-un fel sau altul, decizia de a se duce în mijlocul "dușmanilor", iar jandarmii și-au făcut datoria. Sigur, rămâne de discutat dacă felul în care au îndepărtat-o nu a fost exagerat, dacă lacrimile ei de la final au fost sau nu adevărate (s-a dovedit că persoana este actriță), dacă e normal să se intervină la cererea organizatorilor sau doar dacă ar fi fost violentă (era doar încăpățânată și refuza să se legitimeze) și dacă și iarăși dacă.

Problema este alta, cel puțin pentru mine. De ce ajung să fiu atât de sensibilă la astfel de scene? Până la urmă, să fim serioși: un incident ca cel mai sus amintit nu e un așa de mare eveniment încât să trezească sute de comentarii. Ei bine, cel puțin în ceea ce mă privește, cred că am ajuns în punctul în care nu mai am deloc încredere în țara în care trăiesc. Concret, o cred capabilă de mult rău și mă trezesc pornind, involuntar, de la ideea că în momentul de față, este complet lipsită de scrupule și deci, mă aștept cam la orice din partea ei. Mi-am dat seama că ceea ce m-a revoltat cel mai tare în filmulețul cu pricina nu a fost nici acțiunea jandarmilor, nici lacrimile fetei și nici măcar tricoul individului. Ci faptul că există oameni care gândesc ca acel individ. Sigur, ei sunt și în alte țări, dar acolo statul de drept și normele europene sunt atât de bine înfipte încât riscul ca lucrurile să degenereze grav și rapid este infim. La noi însă, realitatea arată că nimic nu mai este sută la sută sigur, stabil și îndrăznesc să spun, normal. Orice nebunie de moment, orice deviere de comportament, orice stupizenie poate, la un moment dat, cu un pic de ajutor politic, să ajungă la stadiul de normă. Uneori, chiar peste noapte.

Și atunci mi se pare normal ca la văzul unor scene ca cea de la Cluj, reacțiile să fie pur emoționale. Pentru că ajungi să te identifici cu victima, chiar și fără să fii de față sau musai adept al comunității LGBT. Sentimentul este că, ținând partea fetei din poveste, te opui, de fapt, unei anomalii comportamentale și sociale. Unei agresiuni. De data asta a fost vorba de niște indivizi care decid că femeile sunt mame, fără să le ceară și lor părerea. Care spun că familia traditională este neapărat creștină și care cred că Eminescu este părintele naționalismului românesc.O să spuneți, stai liniștită că la mitingul lor nu s-a strâns decât o mână de oameni. Știu asta, dar tocmai aici e problema: că în momentul de față, în țara asta, nu simți că mai poți sta liniștit. Pentru că o mână de oameni este, uneori, de ajuns ca să distrugă tot.