Stăm la aeroport, în Madrid, la coadă la îmbarcare. Coadă lungă, să tot avem de așteptat vreo jumătate de oră. Inainte să-i vedem, îi auzim. De fapt, îl auzim. Urlă și se smiorcăie. Apoi, îl și vedem. Tuns șmecherește, ras la spate și în părți și cu un moț prins cu elastic în vârful capului, călare pe o valijoară în formă de văcuță, țipă la cele două femei care-l însoțesc. Nu vleaaaaau! Proastelor! Mă uit la Ana. Un schimb scurt de priviri și o concluzie: iată-l și pe domnu' Goe! Cele două- una tânără tare (să fi fost soră-sa mai mare) și alta mai bunică, așa, încearcă să negocieze. El, nimic. Călare pe valiză, o pornește de-a lungul cozii, depășind practic toată coloana. Ii spun bunicii că rândul e în spate. La care ea, dă din umeri și îmi zice cu un oftat: ce să-i fac, dacă el nu stă locului? Știu și eu, să-l țineți?! îi zic. Aș! Păi ce, ele sunt fraiere să-l tempereze? Păi și după aia cum să se mai bagă în fața tuturor, dacă puștiul se poartă normal și nu face ca toți dracii?! Iată că au trecut de poartă și cu urlete înainte mars, au ajuns primele.

Mă gândeam că exista undeva, în ADN-ul nostru de români, un ceva care ne face să acceptăm foarte greu, spre deloc, refuzurile. Suntem un popor extrem de copilăros care nu pricepe că de multe ori nu e nu. Sigur că nici istoria nu ne-a ajutat în direcția asta și puși de multe ori în situația de-a ne descurca, încălcând regulile cu bună știință, am ajuns să privim adesea normele ca pe niște lucruri facultative. Nu e nevoie să ne uităm la ce se întâmplă în societate la nivel macro, ci e suficient să urmărim comportamentul nostru în avion. Degeaba urlă stewardesele la noi să ne punem centurile sau să ne dăm de pe culoar ca să-i lăsăm și pe ceilalți să treacă. Până nu ne-am așezat noi frumos toate băgăjelele și nu ne-am scos din poșetă revistele, sandviciurile, șervețelele, nici că ne mișcăm de pe culoar. Centura? O scoatem de îndată ce au atins roțile pământul, ce atâta semnal luminos și interdicții? Telefoanele le oprim abia după ce am trimis tuturor rudelor câte un smiley și un pupic, iar de stat pe scaun până la oprirea motoarelor nici nu poate fi vorba, că doar noi ne grăbim să ajungem acasă. Dar e drept că aplaudăm la sfârșit cu bucuria celor care au auzit o poveste cu happy end.

Sigur, există și beneficii ale acestui tip de rebeliune și anume că încercăm să găsim soluții mai degrabă decât să ne resemnăm. De exemplu (și asta nu o spun ca pe ceva lăudabil), când proprietara apartamentului în care am stat la Madrid mi-a zis că nu pot beneficia de piscina complexului decât dacă vine și ea cu mine (iar ea nu avea timp), am ales să negociez direct cu supraveghetorul care, bineînțeles, că m-a lăsat. Prietenilor mei din strainătate nici măcar nu le-ar fi dat prin cap să încerce să deschidă gura ca să schimbe ceva, darămite să se roage de nenea cu pricina.

Exact ca niște copiii, ne dăm cu fundul de pământ la fiecare "nu". Asta și pentru că ne merge. Consecințe nu prea există, iar când există, sunt suficient de slabe încât să nu ne descurajeze. Și atunci, tot încercăm, că, vorba aia, copilul care nu plânge, nu primește.