Vin cu infanta de la ortoped (a făcut entorsă la un deget). Degetul e imobilizat și mâna stă cuminte într-o eșarfă lată, agățată la gât. O ții așa, ne-am înțeles?, zice doctorul înainte să plecăm. Ne ducem la metrou, noi și o mare de oameni. Incerc să-i protejez pe cât pot brațul să nu care cumva să se lovească în îmbulzeală. Vine metroul, se deschid ușile, intrăm și-i caut din priviri un loc liber. Ultimul s-a ocupat cu un domn până-n patruzeci de ani, corpolent și-n șlapi. Degetul lovit al Anei este la mâna dreaptă. Se ține cu stânga de bară, iar eu mă așez în spatele ei de frică să nu se dezechilibreze la frâne și să se apuce instinctiv cu cealaltă mână, forțând. Lângă domnul de pe scaun, o doamnă tinerică. Se uită la mâna Anei, se ridică și-i face semn să stea jos.
- Lăsați, zic, poate ne ajută domnul!
- Io nu mă ridic d-acilea, să fie clar!
Ana face ochii mari, eu simt cum mi se ridică tensiunea. Mă uit la el și încerc să evaluez riscurile la care mă supun dacă accept să continui conversația. Nu mă pot abține.
- Scuzați-mă, dar stați pe un loc rezervat!
Lasă plictisit mobilul din mână și-mi aruncă un nu-mi pasă, și eu am plătit bilet ca și tine!
- Da, dar locul este rezervat, iar dumneavoastră nu păreți nici bătrân, nici gravid, nici suferind! E un semn înm spatele dumneavoastră.
Intre timp, lumea se uita ca la televizor.
- Te unde știi tu că nu sunt bolnav, ai? Sunt foarte bolnav! Ia mai lasă-mă!
Mă uit la el și mă întreb, a nu știu câta oară în ultimul timp, ce naiba se întâmplă cu oamenii din țara asta. Si cu țara în general.
- Atunci, ce să spun: mă scuzați și multă sănătate!
Douăzeci de minute mai târziu, ies cu Ana de la metrou (până la urmă am acceptat să se așeze pe locul doamnei).
- Am fost mândră de tine, mami. E bine că ai încercat. Si mi-am dat seama ce mi-ar plăcea să fac când o să fiu mare: să mă lupt ca să nu mai fie misoginismul ăsta la noi în țară!