Am fost plecată. Nu, de fapt, rectific. Am fost fugită de acasă, cam ăsta ar fi cuvântul. Mai aveam vreo 72 de ore până la ziua mea. Fix un weekend. Pe facebook, lumea se întrecea în poze cu valuri și cocktailuri. Eu, acasă. Prietenele-  care-ncotro, că deh, așa e vara. Noroc că pe vremea mea, adică în urmă cu vreo treizeci și ceva de ani, școala se termina în iulie și oricum, nu toată lumea avea bunici la țară sau bilete prin sindicat ca să plece în vacanță. Așa că era plin de copii pe care să-i invit la ziua mea. Aveam casă mare, tip vagon, cu camere despărțite de uși cu glasvand care la petreceri se deschideau, lăsând să se formeze un salon dreptunghiular capabil să primească o jumătate de clasă. Intotdeauna am fost lăsată să chem la ziua mea pe cine am vrut eu. Nu exista nicio listă cu "obligații" de genul verișorul X-ulescu sau băiatul nu știu căror prieteni de familie sau vecinul de la 3 că maică-sa ne-a mai dat, din când în când, împrumut, vreo cană de zahăr. Ziua mea era ziua mea.

Apoi, într-o zi, nu știu nici eu de ce, s-a oprit. Ba că eram plecată în vacanță, ba că nu știam unde să las copila. ba că nu erau prietenele prin preajmă. Așa că într-o zi, am lăsat-o baltă și am decis că anii trec și fără să-i număr eu. Până anul ăsta când am încercat să închid ochii și să mă imaginez luni de dimineață, proaspăt trezită din somn, fericită pe dinăuntru că iată, va urma, pentru mine, o zi specială și, în același timp, speriată că s-ar putea termina ca orice altă zi banală, fără nicio bucurie în plus.

M-am speriat. In ultimul timp, tristețea mă sperie, îmi dă frisoane și mă face să mă uit în jur, căutând parcă lucruri de care să mă agăț. Mi-am amintit, fără să vreau, de momentele alea din adolescență când era câte o zi ca 1 sau 8 martie și tot pândeam câte un el să văd dacă vine sau nu vine cu flori. De obicei, nu venea. Așa că, am ajuns repede să urăsc zilele speciale. Și să aștept. Inutil să vă spun că urăsc să aștept. Așteptarea mă sperie ca și tristețea. Nu se întâmplă toată, deodată. Ci picură precum perfuzia, cât să te stoarcă de vlagă până la sfârșitul zilei și chiar mai departe.Anul ăsta, însă,  am decis că sunt suficient de mare să nu mai stau să se întâmple, ci să fac să se întâmple. Să mi se întâmple. Exact ce vreau eu și cum vreau eu. Și am cerut tot. Am vrut șampanie și restaurant și cadou. Și bineînțeles, am vrut în Franța.

Vineri seara, m-am luat în brațe, mi-am urat la mulți ani și mi-am cumpărat un bilet de avion pentru a doua zi.