Ieri, undeva spre orele amiezii. Opresc un taxi, direct din trafic. Șoferul- undeva până-n treizeci de ani, cu mușchi formați la sală, un tatuaj destul de nereușit pe antebrațul stâng și o barbă de trei zile peste care își tot trecea mâna din zece în zece minute. Părea genul introvertit care nu ține morțiș să facă conversație. Mă așez pe bancheta din spate, mă bucur că are aer condiționat și că la radio e muzică rock. Trei intersecții mai încolo, undeva spre Ștefan cel Mare, inevitabilul se produce și rămânem blocați în trafic. Șoferul oprește muzica, oprește aerul condiționat, deschide geamul și, fără nicio vorbă, își aprinde o țigară. Aș vrea să-i spun ceva. Nu ceva urât, dar ceva care să-i aducă aminte că sunt și eu în spate și că poate mă deranjează fumul. Apoi, involuntar, mă trezesc că încep să-mi caut cuvintele astfel încât să nu existe riscul să-l enervez, că cine știe ce aș putea păți. Sigur, ar putea foarte bine să stingă țigara și să-și ceară scuze (să fim serioși, dacă era genul acesta de taximetrist, ar fi întrebat înainte să o aprindă dacă mă deranjează sau nu). Ar putea, mă gândeam, să mă dea jos din mașină. Mi s-a mai întâmplat o dată. Ceea ce ar fi fost destul de problematic pentru că mă grăbeam. Sau să mă înjure. Sau chiar să mă lovească, cum am pățit în studenție când m-am trezit cu un pumn în ochi de la domn pe care l-am descurajat în tentativa lui de a mă agăța. Si nu a intervenit nimeni, deși era plin de lume în jur, la orele prânzului, la Universitate, pentru că, auzeam eu vocile din jur (de văzut, nu prea mai reușeam să văd) "las' dom'ne, or fi împreună și cine știe ce o fi făcut ea de s-a enervat omul". Sigur, asta s-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Intre timp, eu am îmbătrânit, iar mentalitatea de la noi a rămas fix aceeași. Iar persoanele care sunt agresate, fie ele femei, copii sau chiar și bărbați, nu au alternativă de cele mai multe ori.

M-am mai uitat odată la șoferul care trăgea linistit din țigară, am încercat să citesc ce scria pe tatuajul lui (cred că era ceva cu blood), mi-am dres vocea doar-doar s-o uita la mine și când i-am întâlnit privirea in oglindă am ales să tac și să merg în fum până acasă. Și cu această ocazie, am realizat că trăim într-o țară terorizată de abuzul de putere. Sunt îngrijorător de multe situațiile când nici nu mai contează dacă avem sau nu dreptate din punct de vedere legal, ajungem să ne evaluăm șansele de-a ne apăra drepturile în funcție de cum se prezintă adversarul. E înalt, bine făcut, cu mușchi, lanț la gât și ascultă muzică la maxim pe telefon? Păi nu o să vezi vreodată picior de controlor care să-și permită să-l deranjeze, cerându-i biletul în autobuz. Nu poți să dormi noaptea pentru că vecinii fac scandal și dau petreceri în fiecare seară? Intâi aștepți să-i vezi, ca să știi cu cine ai de-a face și abia apoi suni la poliție. Mai trist e că și poliția are nevoie să-i vadă înainte de a decide cum să procedeze. Ai descoperit că învățătoarea copilului urlă la el și-l amenință încă din prima zi de școală? Ai vrea să urli și tu la ea, dar înainte trebuie să-ți faci un plan de bătaie, eventual să te mai aliezi cu alți părinți, pentru că altfel ți-e frică să nu se răzbune pe copil. Am auzit de jdemii de ori părinți spunând cum vor face plângeri și reclamații, și nu, nu au făcut nimic pentru că, din păcate, trăim într-o țară unde mori cu legea-n mână și unde agresivitatea este permisă și uneori încurajată. Câte femei stau cu copiii lângă ele alături de parteneri nu violenți, ci de-a dreptul periculoși, pentru că efectiv nu au unde să se ducă? Si de câte adăposturi ați auzit pentru femei singure, victime ale violenței conjugale? Nu vă gândiți la București sau Brașov, ci la comunele alea unde doar Primăriei are toaletă în clădire.

Am povestit experiența mea într-un spital din București. Am fost întrebată de ce nu schimb doctorul. Nu e cazul, pentru că medicul din articol nu este al meu, ci doar îi ținea locul celei la care sunt eu înscrisă. De aceea nici nu îi cunosc numele. Dar aș fi putut să-l aflu. Aș fi putut să mă întorc în spital și mă duc să văd ce scrie pe ușa cabinetului. Credeți-mă, nu o voi face. Pentru că știu foarte bine că deși nu are niciun drept, există riscul (mic, dar există), să mă pună pe drumuri, să mă facă să stau zile în șir la coadă pentru următoarea rețetă sau concediu. Si îmi pare rău, dar nu vreau să risc. Ințeleg foarte bine că orice abuz ar trebui denunțat, că dacă nu o face nimeni, nici lucrurile nu au cum să se schimbe. Dar dacă rămân fără rețetă, eu ce mă fac? Pentru că experiența arată că da, suntem într-o țară unde se poate, bolnav fiind, să rămâi fără rețetă. Nu mult. E suficient o lună și te înveți minte să stai frumos la rând și să nu mai comentezi.

Am observat că legile, chiar dacă există, se aplică aleator în funcție de cine beneficiează de ele sau cine are de suferit. Așa că am ajuns să ne evaluăm efectiv interlocutorii înainte de a ne cere drepturile. Nu vi s-a întâmplat niciodată să schimbați rândul la un ghișeu sau să vi-l alegeți în funcție de cum vi s-a părut funcționara? Mi-am dat seama că eu, de fiecare dată când mă duc la ANAF, încep prin a sta un pic să urmăresc cum decurge interacțiunea funcționar- client și abia apoi îmi aleg ghișeul. Nu mai spun ce se întâmplă când ai nevoie de bunăvoința vreunui funcționar ca să rezolvi o situație, să obții vreo informație, sau, doamne- ferește, să corectezi ceva. Incă de la primul bună ziua sau alo, încerci să-ți faci o voce cât mai agreabilă și un zâmbet cât mai cald doar-doar îmblânzești adversarul și îți cresc șansele de succes. Este ca pe vremea lui Ceaușescu când, de multe ori, vânzătorul decidea dacă îți dădea sau nu alimentul dorit. Dacă nu-i plăcea de tine, îți spunea sec "s-a terminat" și pas de mai puteai face ceva.

Nesancționat, abuzul de putere ajunge să ne dezvolte niște comportamente de-a dreptul infantile. Teama de conflict, de sancțiuni, de consecințe ne aduce în punctul în care ne obișnuim cu răul și devenim pe de o parte toleranți cu el - pentru că nu avem ce face, și extrem de intoleranți cu orice greșeală, cât de mică, făcută însă de aceia la fel de vulnerabili ca și noi sau și mai vulnerabili. Nu vi s-a întâmplat să vedeți casiere de la supermarket sau chelnerițe ironizate sau apostrofate de clienți nervoși, doar pentru că aceștia din urmă se aflau într-o poziție de forță? Revenind la exemplul meu, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să stau să mă gândesc de două ori înainte de a deschide gura și a cere unui taximetrist să stingă țigara. Și totuși, ajung la vorba lui taică-miu: de ce să risc dacă pot să nu o fac? Pentru că știu că și cu legea de partea mea, nu am certitudinea că nu voi păți nimic rău. Știu, suntem mulți cei ce am făcut până acum plângeri în diferite situații, ne-am zbătut cât am putut, poate am și obținut câștig de cauză. Dar știți de ce? Pentru că am avut noroc, nu pentru că am avut neapărat dreptate. Am avut bafta să nimerim peste niște oameni normali. Nimeni nu poate să spună ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam pe tura cealaltă. Și nici ce se întâmplă cu oamenii normali din țară. Mai rezistă sau pleacă toți?! Vorba fiică-mii: CSF, NCSF!