Nu aveai cum să nu o vezi. Deși nu măsura mai mult de un metru și un pic, părea că merge pe stradă ca și cum, cu fiecare pas, ar mai fi pus stăpânire pe câte o bucățică de asfalt. La vederea ei, trecătorii- puțini câți erau la orele amiezii când soarele dogorea parcă cu furie- se trăgeau într-o parte, făcându-i loc de umblat și respirat în tihnă. Părul blond, până la umeri, cu bretonul tăiat fix deasupra sprâncenelor, era pieptănat cu grijă și ținut cuminte sub o diademă roz cu sclipici, care o făcea să meargă ca și cum ar fi avut pe cap un pahar cu apă. Rochia dintr-un material lucios, alb-sidefat, cu poale lungi și fundă mare la spate, se completa cu o pereche de pantofiori lăcuiți, cu botul rotunjit, cu câte un ștras în vârf și o fundiță minusculă, roz. Deși mergea cu pași mici, oarecum nesiguri din pricina papucilor incomozi, privirea ei era aceea a unei ființe ce se știe deopotrivă frumoasă și iubită. Lângă ea, nimeni. Nicio mână de adult care să o strângă în momentul ăla, obligând-o să-și potrivească pasul după altcineva sau poate chiar să se oprească când nu și-ar fi dorit sau să grăbească ritmul. Părea o fetiță ieșită dintr-o carte de povești și pierdută la orele amiezii pe un bulevard oarecare. Si totuși, nimic din ceea ce făcea nu trăda vreo urmă de îngrijorare. Cu o baghetă roz, de plastic, cu buton care probabil ar fi aprins ledul din vârf, încerca să schimbe lucruri și să facă vrăji doar de ea știute.

Dacă în clipa aceea, două aripi i s-ar fi desprins din spate și copila și-ar fi luat zborul, zău că nu m-ar fi mirat, așa era de ireală această mică prințesă. Abia apoi l-am văzut. Mergea câțiva pași mai în față, cu degetele împreunate la spate, cu pași mici, precauți, ca și cum ar fi jucat un joc în care pierdea cel ce ar fi ajuns prea repede la destinație. Tatăl. Se tot oprea, se uita în urmă, o aștepta și totuși rămânea la o distanță suficient de mare cât să nu-i răpească din bucata de stradă pe care fetița o cucerise cu ținuta ei inedită, de carte de povești. O mamă nu ar fi făcut așa. O mamă i-ar fi stat aproape, lipită. De grijă și de dorința de a arăta tuturor că uite, fetița asta atât de frumoasă și de blondă, e a mea! Dar o mamă probabil că nici nu ar fi ieșit pe stradă cu ea îmbrăcată așa. Unde crezi că pleci împopoțonată așa? Asta nu e costum de mers la plimbare, hai, dă-l jos și pune-ți o rochiță normală!

Dar nu și tatăl. Parcă-l și văd: du-te și te îmbracă să ieșim în parc! Așa vrei să rămâi, cu costumul ăsta de prințesă? Bine, tati, să mergem atunci! Sunt o specie aparte, tații ăștia de fete! Pentru că nimeni nu vede ca ei prințesa ce se ascunde în fetița lor (e drept că de multe ori ei nici nu văd că e un costum, ci li se pare că așa e rochia- cu moda asta nu poți să știi nimic). Dar privirea aceea, a tatălui, pe care fețitele o simt și o cer, chiar și atunci când el merge câțiva metri mai în față, e cea care le poate transforma dintr-o dată, în cele mai speciale prințese (chiar și fără costum). Iar dacă la asta mai adaugi și o baghetă magică, cu buton, nimeni și nimic nu-ți mai poate sta în cale.