Nu cred să fi avut mai mult de patru, hai, cinci ani și deja tonul cu care vorbea era cel al unei tinere domnișoare, învățată să dea sfaturi. Cu un tricou roz într-o mână și cu unul portocaliu în cealaltă, bine înfiptă pe două piciorușe mici și subțirele, cu o mutriță de șoricel, se învârtea în jurul maică-sii.
- Eu cred că tricoul ăsta este cel mai frumos, mami! zice și aproape dă să i-l lipească de față pe cel roz. Ia-ți-l pe ăsta!
Mama lasă din mână bluza la care se uitase până atunci și începe să studieze cu atenție ce-i adusese fetița.
- Să știi că ai dreptate. E foarte frumos. Și culoarea se potrivește cu fusta aia a mea, neagră.
- Care?
- Aia pe care mi-am luat-o pentru petrecerea ta, de la grădi.
- Aaah da. Da' mama, de ăsta ce zici? și-i întinde și celălalt tricou. Si ăsta merge cu negru, nu?
Mama îl lasă pe cel roz și începe acum să-l studieze pe celălalt.
- Ai dreptate. Parcă nu le-aș lua pe amândouă. Nu știu ce să fac. Tu ce părere ai?
Fetița se încruntă un pic, ia un aer serios și cu mâinile ocupate fiecare cu câte un tricou, închide un pic ochii ca și cum ar trebui să-și consulte o voce interioară.
- Cred că ăsta roz e mai vesel. Și mai drăguț.
Mama zâmbește.
- Așa e, pe ăsta o să-l iau. Mi-ai fost de mare ajutor, să știi! Ce-mi place cu tine în oraș!

Mă uit la ele. Incă o mamă care face cuplul perfect cu copilul ei. Sigur, poate că acum nu e nimic rău, poate că nici nu vede pericolul. Poate chiar se felicită singură pentru relația pe care o are cu fetița. Noi vorbim absolut tot, ca cele mai bune prietene! Doar că există o mică problemă: copiii au nevoie de părinți, nu de prieteni. De adulți care să decidă, nu care să le ceară în permanență părerea. Da, știu, cu toții am tot auzit cât e de frumos să ne tot consultăm cu copiii, să le dăm posibilitatea să aleagă, să-i încurajăm să-și spună punctul de vedere. De acord. Dar, cu o condiție: să facem toate astea de pe poziția oamenilor mari care îi ajută pe cei mici să prindă curaj și încredere, nu de pe poziția celor care au nevoie, chiar și la vârsta maturității, să simtă că le sunt validate alegerile, că le sunt acceptate deciziile și că toată această zbatere de a fi cool, le-ar putea aduce un plus de iubire și de acceptare.

Copiilor le place să se ia în serios. Le place să simtă că părerea lor contează. Doar că, în același timp, au nevoie pentru echilibrul lor interior, să ne simtă pe noi stăpâni pe situații. La pubertate, când lucrurile o iau complet razna, părintele ajunge de cele mai multe ori, inamicul numărul 1. Indiferent de cât de cool am fost sau nu până atunci, cu toții ajungem să ne simțim din când în când, ca un suport de ascuțit ghearele pentru pisici. Te uiți la copilul tău, îl vezi cum plânge, trântește sau țipă, îl auzi cum îți spune verde-n față că nu-i pasă și că să-l lași în pace și te gândești unde e puiul ăla de om care te-a învățat, ani la rând, că tu ești cel mai important lucru din viața lui? Atâta amar de timp în care tu ai fost sută la sută sigură de iubirea cuiva și iată cum peste noapte, totul s-a schimbat! De ce? Incetați să vă mai puneți întrebări. Nu faceți decât să creșteți și mai tare presiunea. Dacă copiii voștri au zece sau unsprezece ani, încă nu ați văzut tot. Abia pe la doisprezece începe cu adevărat trasformarea. Ce e cel mai greu? După mine, să nu cazi în capcana de-a compara copilul care crește cu cel care era până cu ceva timp în urmă, căutând să vezi unde ai greșit și ce ai putea face mai bine. Pubertatea și adolescența nu sunt despre voi. Ci despre ei. Și e foarte greu de trăit asta. Pentru că nu e vorba neapărat despre rebeliunea celui mic, ci despre spaima noastră de abandon, de singurătate, de inutilitate și până la urmă, de lipsă de iubire. Odată cu pubertatea copilului, începem să vedem clar ființa de sine stătătoare de la noi din casă. Iar de cele mai multe ori, crizele ei sunt alimentate de spaimele noastre.

Ce am aflat de la fiica mea la început de adolescență? Că și-ar dori, în primul rând, să știe că poate lovi în mine, fără riscul de a o lua personal. Reușesc? Greu. Mai ales că și noi două obișnuiam să fim foarte bune prietene. Am aflat că vrea o mamă care să nu intre în panică în momentele de tensiune și care să accepte că, din când în când, s-ar putea simți neiubită și poate nedreptățită. O mamă care să aibă și propria ei viață, fiindcă altfel, riscă să o sufoce pe cea a copilului. Am aflat că la doisprezece ani, copilul, chiar dacă se dorește mare, e încă copil. Și deci discernământul lui nu prea există și trebuie să decid eu ce are și ce nu are voie. Nu sunt obligată să-i fac pe plac. Uneori, mai ales când îi interzic lucruri, e în regulă să fiu și  cea mai rea mamă din lume. Am aflat că nu e nicio problemă să mă urască din când în când, că are nevoie să se supere pe mine, să plângă și să sufere, dar că asta nu înseamnă că eu trebuie să culpabilizez și să caut soluții de fiecare dată. Pentru că, așa cum mi-a zis după o ceartă zdravănă de-acum câteva zile nu e totul despre tine, mama! 

Atunci când există un gol de autoritate și de decizie, instinctiv, copilul încearcă să-l umple, riscând să se maturizeze înainte de vreme. Așa că, deși a mea se dorește independentă și lăsată în pace, are nevoie să rămână copil ca să fie liberă să greșească și să știe că cineva e acolo pentru a o corecta și a o ajuta în caz de pericol. Am aflat că doare al naibii, ca părinte, să nu te mai simți iubit necondiționat, dar că asta este problema mea, nu a ei. Și că, a te pune pe o treaptă mai sus decât copilul, nu înseamnă deloc că îi ești superior sau că-i desconsideri nevoile, ci doar că-l poți proteja mai bine. Copiii au nevoie să se uite la adulți în sus cât sunt copii. Nu e o sfidare sau o aroganță din partea noastră. Altfel, vor încerca ei s-o facă ei pe oamenii mari, ajungând să se ia prea în serios în rolul ăsta de mici parteneri pe care, remarc, din ce în ce mai mulți ajung să-l joace. Dacă vi se întâmplă asta, să știți că e vorba despre nevoile voastre, nu ale lor. Ei au nevoie de părinți. Adică de adulți. Dacă în voi e încă un copil mic cu frici și nevoi, puneți mâna și ajutați-l să crească. Nu trebuie să creșteți odată cu copiii voștri. Ar fi nedrept față de ei.