Decorul: secolul XXI, într-un spital județean din capitală, la ușa cabinetului unui medic specialist.
Personajele: 
- șase pacienți de diverse vârste, suficient de bolnavi sau cu antecedente suficient de serioase cât să nu aibă voie, conform recomandărilor medicale, să se supună la stres, oboseală, deshidratare. Și eu printre ei.
- un medic specialist
- o asistentă
- alte persoane care așteaptă, fiecare, pe același culoar

Acțiunea se petrece într-o zi caniculară, la orele amiezii, când soarele mușca cu poftă din oricine prindea pe stradă la ora aceea. Din păcate, programul medicului specialist este fix între 12h00 și 15h00. Ajung la spital și răsuflu ușurată: doar cinci persoane persoane înaintea mea. De obicei sunt cam douăzeci. Consider că nici nu are rost să-mi caut un scaun și ceva de făcut, probabil că într-o jumătate de oră voi fi plecată.
- Cine e ultima persoană? zic
- Păi s-a dat deja ultimul număr, îmi răspunde o femeie la vreo șaizeci de ani, de o eleganță peste media celorlalți de la coadă.
Incerc să înțeleg despre ce vorbește. Nu reușesc, așa că întreb:
- Cum adică?
- Adică, domnișoara doctor nu vede mai mult de zece pacienți. Că a întârziat o oră și atunci nu-i mai rămâne timp. N-aveți număr, nu intrați.
Trag aer în piept. Puțin, cât să mai las și pentru alții. Pentru că pe holul cu pricina sunt undeva în jur de 40 de grade.
- Dar am programare, zic și scot bilețelul doveditor. In plus, nu mai am când să vin că plec din țară.
O mare de priviri mă săgeată.
- Nu știu ce să vă zic, da' domnisoara doctor nu suportă să o contrazică nimeni. Altfel se supără și nu vă mai primește!
Femeia care tocmai a vorbit e o țigancă cu trăsături încă frumoase, care are, zice ea, aproape șaizeci de ani.
- Stau aici de azi dimineață! Noroc cu un domn de-mi dădu și mie doi covrigi. I-am zis: auzi nene, te văd bărbat tânăr și-n putere, dacă tot stai matale la coadă, nu-mi iei și mie un covrig? Si el, om bun, îmi dete doi, uite așa, fără bani. Să-l binecuvânteze bunul Dumnezeu pe el și pe noi toți și să facă să se miște coada asta că eu nu poci, maică, nu mai poci și eu nu vreau să plec fără rețetă, că vin tocmai din Chitila!
- Ia mai lasă-l în pace, măi femeie, pe Al de Sus, zice un domn grăsun și transpirat. Că doar nu stă Dumnezeu să piardă timpul cu noi, ăștia de la coadă.
Femeia își face trei cruci largi și continuă:
- Ba să ne ajute. Că uite io nu mai pot de azi dimineață. Acu' trebuia să fiu în drum spre casă, să cumpăr niște carne tocată, să-i fac țiganului meu ardei umpluți. Că el, ca tot bărbatul, e la curve!
Doamna cu eleganța peste medie face ochii mari.
- Ești sigură?
Țiganca se uită la ea și aranjându-și basmaua continuă:
- Apăi doar nu o fi la serviciu, că e și el bătrân!
Intre timp, ușa cabinetului se deschide și toți ne ținem respirația. Poate măcar unul din noi reușește să intre și să-și rezolve problemele. Aș, alarmă falsă. Iese o asistentă care se uită la noi  ca la niște ciudați ce s-au adăpostit de căldură pe un hol de spital și pleacă. Zic:
- Dar e cineva în cabinet? Vreun pacient?
- De o oră, de când a venit, stă de vorbă. Iar eu am lăsat copilul în vecini și trebuie să-l iau la patru, că pleacă ăia de acasă. Si ceasul e trei și sunt disperată.
- Păi, intrați și spuneți-i că trebuie să plecați!
- Vai de mine, să nu care cumva să o supărăm, că nu ne mai dă rețetă! se plânge țiganca.
O altă doamnă mărunțică și slabă, de lângă mine, e gata pentru o luptă de gherilă.
- Eu nu mai pot! Eu intru peste ea și să-mi dea naibii biletul ăla de trimitere! Nu mai pot!
Domnul grăsun intervine prompt:
- Măcar de vi l-ar da. La mine, zice el cu mândria unui soldat care-și arată rănile de război, e a treia zi când vin aici, stau la coadă și parcă văd că iar îmi lipsește vreun act.
In clipa aia se deschide iar ușa. Si iarăși ne ținem cu toții respirația. Iese asistenta. Mă reped să-i dau și eu buletinul să-mi scoată fișa.
- Dumneavoastră o să intrați la sfârșit de tot, că n-aveți număr! Domnii au! și le aruncă tuturor celorlalți o privire complice.
- Fiți amabilă duduie, nici eu nu am număr, dar mă întrebam, nu mai intră nimeni în cabinet, că stăm de o oră și nu se întâmplă nimic, zice doamna elegantă.
Asistenta se uită la ea și dă ochii peste cap:
- N-aveți număr?
Doamna lasă privirea în pământ
- Vin direct de la spital, am fost externată azi și am nevoie de rețetă. Pentru medicamente, că nu se dau altfel.
Asistenta se înmoaie
- Bine, vorbesc cu domnișoara doctor, să văd ce pot face.
Incerc să înțeleg
- Stimată doamnă, dar știți că nu aveți nevoie de niciun număr ca să intrați și să vă luați rețeta. Doar de programare. Asta cu numărul e o aberație!
- Sssst, nu mai ziceți așa, să nu vă audă! se lamentează țiganca.
- Si dacă aude, ce? se enervează doamna mărunțică. Asta e bună!
- Chiar așa, intră în vorbă o femeie destul de tânără cu un batic înfășurat în jurul capului. Să audă că oricum o doare în cot. Asta, dacă murim, e fericită, că nici nu are mai mult de zece numere.
Ușa se deschide și reapare asistenta, făcându-ne să o fixăm cu priviri pline de speranță.
- S-a blocat calculatorul, zice și trântește ușa.
- Doamne Maica Domnului și Sfinte Petre, fă să se deblocheze computerul și să ajung și eu acasă să-mi fierb ardeii! începe țiganca să se dea de ceasul morții, făcându-și cruci largi.
- Auzi, îi spune cea tânără, cu basma, da' la ce dreacu' îi mai faci ardei, dacă tot merge la curve?
Intrebarea o face pe soția înșelată să deschidă gura mai mult a mirare, decât a zicere.
- Nu-i așa? spune. Ar cam trebui să-l las flămând. Chiar așa, îi fac doar supă!
- Lasă-l, dragă, să moară de foame, se bagă în discuție și doamna elegantă. Păi dumneata ești bolnavă și lui nici nu-i pasă.
- Să știți că aveți dreptate. Si uite, acu', de vreo doi ani, am aici o gâlmă așa, la țâță, și m-am dus la doctor și ăla m-a întrebat da' te simți rău? Păi, nu! Eeh, a zis el, dacă te simți rău, vino înapoi.
Sărim toate cu gura pe ea:
- Nu mai stați așa,spuneți-i doctoriței acum, când intrați.
Tiganca își tot potrivește baticul.
- Eh, nu cred eu că are ea timp să mă consulte. Nici ieri n-a avut.
Fac ochii mari.
- Ați fost și ieri?
Imi aruncă o privire plină de superioritate.
- Șase ore am stat ieri și n-am reușit să intru. Nu era coadă mare, dar așa e domnișoara: se mișcă încet, mai vorbește la telefon și dacă zici ceva vai, vai ce mai țipă.
- Eu nu mai suport! Cât sunt eu de bolnavă, dar statul ăsta pe holuri, ore în șir mi-o da, nu mi-o da rețeta, mă înnebunește! Eu intru! zice doamna mărunțică și apasă pe clanță.
Iese instantaneu.
- M-a dat afară. Cică întâi rețetele și apoi trimiterile.
Două minute mai târziu, asistenta scoate un cap pe ușă.
- Domnul Popescu mai este?
Bărbatul grăsun se ridică cu greu de pe un scaun ce aproape că se contopise cu el:
- Intâmplător, încă n-am murit, zice printre dinți și intră sub privirile noastre geloase.
Asteptându-l să iasă, decidem în unanimitate să o lăsăm pe doamna cu copilul să intre următoarea. Dar nu o ajută. Intră și iese cinci secunde mai târziu:
- Cică n-am achitat taxa. 40 de lei. La casierie.
- Aoleo, haide fugiți repede că se închide în 10 minute! Lăsați-vă lucrurile aici și grăbiți-vă cât puteți!
O ia la fugă, în timp ce ușa cabinetului se deschide în urma ei și o voce stridentă se aude dinăuntru:
- S-a blocat iar sistemul!
- I-auzi, vocea domnișoarei! zice țiganca și-și face repede trei cruci mici.
In timpul ăsta, alți pacienți vin și pleacă pe la diverse cabinete.
- Da' ce vă face, dom'ne, de nu intră nimeni? Vă operează pe fiecare de apendicită? întreabă un domn ce-și așteaptă rândul alături, la reumatologie.
- Eh, așa e asta a noastră. Stă și se uită pe toate documentele, le citește, le verifică și apoi dacă vrea îți dă, dacă nu, te cheamă în altă zi.
Incep să simt cum îmi crește tensiunea.
- Cum adică, dacă vrea? Si apoi, ce documente îmi trebuie? Am fișa la ea. E tot acolo. Eu am venit cu buletinul.
Trei perechi de ochi mă fixează compătimitor. Ia cuvântul femeia mai tânără, cu basma:
- Păi trebuie concediul trecut, analizele, eu știu, adeverință de la serviciu. Altfel, și eu când m-am dus fără ele și i-am zis că le are acolo, la fișă, a zis că să vin cu ele data viitoare. Așa că le tot strâng.
- Eu nu mai pooot, eu intru peste ea! se aude doamna mărunțică și împinge ușa.
Un minut mai târziu iese afară, cu privirea pierdută a unuia care tocmai ce și-a pierdut mințile.
- Nu mi-a dat bilet. A zis că trebuie să-i aduc rezultatul la creatinină ca să-l atașeze la fișă. Si eu am programare la CT și fără bilet sunt bună de plată.
Mai are un pic și plânge.
- Stați așa că rezultatul la creatinină e pentru cei de la Imagistică. Duceți-vă, doamnă, înapoi, și spuneți-i să vă dea biletul de trimitere, ce nebunie e asta?
Incep să simt cum fierb.
- Ba nu, să nu meargă înapoi, că se supără și nu o să ne mai dea niciunuia nimic. Si mi-e frică să nu rămân fără rețetă, se lamentează țiganca.
Intre timp, se întoarce în pas alergător femeia cu copilul. Curg apele pe ea, dar ne arată triumfător o chitanță.
- E cineva înăuntru? întreabă.
Ne dăm seama că practic, de peste jumătate de oră, nu a mai intrat nimeni.
Ii facem loc și o lăsăm să împingă ușa timid. Dinăuntru un țipăt ascuțit.
- Vă cheeem euuu!
Un minut mai târziu, iese asistenta.
- Vă rog frumos, trebuie să-mi iau copilul din vecini, lăsați-mă să intru!
Asistenta se uită la ea cu milă:
- Eu vă înțeleg, dar știți cum e domnișoara doctor! Mai bine mai așteptați un pic.
- Dar aștept de șapte ore!
- Incă un pic! E spre binele dumneavoastră.
In sfârșit, e chemată înăuntru. Aproape că începem cu toții să o aplaudăm la ieșire, când ne arată fericită rețeta.
După încă vreun sfert de oră, intră și țiganca.
- I-ai spus de țâță? o chestionează blând doamna elegantă.
- Da' cine și-a mai adus aminte? Am zis mersi că mi-a dat și rețeta, zice și dă să plece. Pe hol însă se întoarce și ne spune tuturor
- M-am hotărât: nu mai fac niciun ardei umplut. Cu banii de carne, mă duc și iau un taxi până acasă, că nu mai pot. Să-i facă curva de mâncare!
Rândul meu. In sfârșit. Imi surprind un ușor tremur al mâinilor. De stres. Dacă nu-mi dă? Dacă îmi mai cere știu eu ce document?
- Hai să văd ce-mi spune doamna doctor.
Femeia tânără îmi strigă ca și cum de țipătul ei ar depinde viața mea:
- Să nu care cumva să-i spuneți doamnă! E domnișoară și ține să știe toată planeta! Ați înțeles?
Intru. In fața mea o femeie spre patruzeci și bine de ani, blondă și durdulie. Are o voce ușor pițigăiată.
- Fișa, vă rog.
Mă uit nedumerită.
- Ce fișă?
Mă privește pe deasupra ochelarilor cu aerul cuiva proaspăt căzut din cer.
- Nu ați completat-o?
- Nu.
- De ce?
- Nu mi-ați dat-o.
- Aha, zice și-mi întinde o ditamai foaia pe care aș fi putut foarte bine să o completez de jdemii de ori în cele două ore și ceva petrecute la ușa cabinetului.
Mă grăbesc cât pot.
- Gata, zic și i-o întind.
Se uită pe ea cu atenție, ca la un examen de caligrafie. Apoi, se uită prin dosar.
- Pentru concediu, nu?
Dau din cap și aștept cu sufletul la gură să aud verdictul.
Incepe să scrie. Semn bun, înseamnă că mi-l dă.
- CNP-ul, vă rog!
I-l spun.
Două minute mai târziu, cu fișa sub nas, cu calculatorul deschis, încearcă să valideze cardul de sănătate.
- CNP-ul!
I-l mai spun odată. Bate meticulos pe tastatură, cu un singur deget. Intre timp, mai vorbește ceva cu asistenta. Indrăznesc să am o rugăminte.
- Dacă se poate, îmi faceți și mie o copie după adeverința de luna trecută?
Incepe brusc să scuture spasmodic din cap:
- Nu, nu, nu, azi nu! Sunt obosită, plus că e foarte cald! Veniți mâine și poate am mai mult timp.
Nu mă las.
- Mă gândeam că există un copiator exact în spatele dumneavoastră. Trebuie doar să apăsați pe un buton.
Intervine asistenta.
- Aia e imprimantă!
- Ba nu, zice doctorița. E copiator. Dar eu am treabă.
Drept dovadă, îmi mai cere a treia oară CNP-ul.
- Dacă vrea asistenta mea să vă ajute, doar așa pot să vă fac copie.
Asistenta se ridică de pe scaun, se strecoară cu greu în spatele doctoriței și apasă pe buton.
- Auziți, duceți-vă și dumneavoastră mai încolo, că mi-e cald, îmi zice doctorița, făcându-mi semn cu mâna spre ușă. Mă așez cuminte pe cel mai îndepărtat scaun din cabinet.
- CNP-ul!
I-l strig ca să fiu sigură că mă aude.
Un sfert de oră mai târziu, îmi întinde concediul.
- Să vă uitați dacă am scris bine, că na, sunt și eu obosită.
Habar nu am la ce m-aș putea uita. Așa că aleg să citesc cu atenție CNP-ul. E corect. Ies din cabinet. Afară a mai rămas doar femeia cea tânără, cu basma. Ii arăt foaia. Imi zâmbește.
- Norocoaso!