Avea trei ani şi era în grupa mică, la grădiniţă, când a început să înveţe primele ei cuvinte în engleză. Apoi, am schimbat grădiniţa atraşi de ideea unei alternative private în care, ni se spusese, că va beneficia de ore de engleză intensiv. Dar nu a fost de ajuns. Pe la şase ani, am decis că gata, e nevoie să se apuce serios de limba lui Shakespeare fără de care aproape că nu prea ai cum să te mai descurci în zilele noastre. Nu sunt ironică. Nu încă. Şi uite aşa, preţ de patru ani de zile, de două ori pe săptămână, Ana s-a dus la British Council. I-a folosit? Oh, da! A învăţat engleză? Chiar foarte bine. Atât de bine încât la aproape treisprezece ani ai ei, fiică mea e bilingvă. Citeşte în engleză, se uită la filme fără subtitrare, toată muzica pe care o ascultă e în engleză, ba chiar şi înjurăturile şi cuvintele de alint sunt tot în engleză. Dacă acum câţiva ani- să zicem vreo doi- aş fi fost tentată să mă felicit pentru o asemenea performanţă a infantei, acum recunosc că am o mică strângere de inimă. Nu pentru că ştie engleză. Ci pentru că tind să cred că nu ştie şi română la fel de bine.

Suntem o generaţie de părinţi care îşi doreşte cu orice preţ să-şi vadă copiii integraţi şi integrabili într-o societate modernă, occidentală şi pentru asta facem eforturi încă din copilăria mică. Invăţarea unei limbi străine o vedem ca pe ceva extrem de firesc care trebuie să facă parte din programul normal de educaţie al copiilor noştri. Ceea ce e foarte bine. Doar că, de multe ori, ne încurajăm copiii să citească în altă limbă, să se uite la filme netraduse sau nedublate, gândindu-ne că las' că româna o vor învăţa oricum! Ei bine, daţi-mi voie să vă spun, că simplul fapt că aud română în jurul lor nu-i va ajuta pe cei mici să ajungă să o vorbească corect. Eu însămi am acasă o domnişoară care recunoaşte singură că îi este mult mai simplu să se exprime în engleză decât în limba maternă. Şi tind să cred că are dreptate. Am observat că spre deosebire de alte generaţii (da, ştiu, încep şi eu ca mama), adolescenţii ăştia de astăzi au un vocabular relativ sărac în română. Nu ştiu să-şi adapteze registrul de limbaj tipului de mesaj pe care trebuie să-l transmită şi felului în care vor să-l transmită. Chit că e vorbit sau în scris, discursul lor tinde să sune la fel.De multe ori prost, cu cuvinte plate, fără nuanţe şi cu greşeli de exprimare. Şi asta în condiţiile în care există conţinut.

In plus, cum trăiesc într-o epocă unde totul se petrece extrem de repede, nu mai au răbdare să citească literatură aşa zis clasică, cea care, prin scriitură, ar mai putea contribui la îmbogăţirea vocabularului. Nu mai au răbdare nici măcar să scrie corect, nu li se pare important felul în care îşi construiesc mesajele, ci doar ideile vehiculate. Vă invit să aruncaţi un ochi  pe paginile de facebook ale celor foarte tineri şi să vedeţi cum cratimele sau acordurile devin opţionale.

Din păcate, ţin să vă spun că doar şcoala nu va face mare lucru pentru a îndrepta aceste probleme. Orele de română sunt insuficiente, lista de lecturi obligatorii nu e neapărat obligatorie, iar felul în care biată limbă română este mutilată peste tot, în spaţiul public, îi face pe copiii noştri să devină extrem de permisivi cu propriile lor greşeli. Şi e păcat. Gândiţi-vă că riscăm să creştem o generaţie incapabilă să-şi înveţe proprii copii să vorbească corect româneşte. Iar a stăpâni bine propria limba maternă nu trebuie să fie un moft, tot aşa cum a o învăţa corect nu  este de la sine înţeles. My two cents, cum ar spune fiică mea..