Da, recunosc, a trecut mai mult de o săptămână de când nu am mai dat pe aici. Nu-mi voi cere scuze, pentru că nu mă simt deloc vinovată. Ştiu foarte bine că pentru a ţine publicul aproape, un blogger trebuie să posteze dacă nu zilnic, cel puţin o dată la două zile. La fel de bine ştiu că articolele trebuie să fie interesante, să atingă publicul ţintă, să lanseze dezbateri, să ofere informaţii, iar dacă sunt şi în folosul comunităţii şi eventual al întregii planete, cu atât mai bine.

De data asta, o să fiu sinceră cu voi: deşi le cunosc, toate aceste aspecte mă lasă complet rece. Poate pentru că nu mă consider absolut deloc ceea ce se cheamă un blogger, ci mai degrabă sunt o fată căreia îi place să scrie. De aici şi totala mea libertate în a povesti cum am chef şi despre ce am chef. Ah, şi când am chef. O săptămână, să zicem că blogul nu mi-a lipsit mai deloc. În locul lui am preferat să pierd vremea printre cărţi, la FNAC, să-mi cumpăr ultimul roman al lui Gilles Legardinier (un scriitor extrem de popular, fără pretenţii, dar care mă spală de gânduri în fiecare seară), să-mi fac cadou o rochie de zece euro, de la Promod şi să-i iau copilei o eşarfă la reduceri, neagră, cu capete de morţi violet.

Nu m-am simţit în niciun fel vinovată că în timp ce alţii se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la serviciu, eu dormeam până spre zece, pierzând apoi timpul la televizor, între o cafea aburindă şi o pisică care torcea discret aşteptând-mă să deschid uşa de la frigider. Poate că aş fi putut să vă povestesc cum s-a văzut iarna din Franţa. Cum se întâmplă când ninge brusc şi neaşteptat într-un oraş  obişnuit cu frigul, dar nu şi cu zăpada. Cum reacţionează oamenii când se opreşte circulaţia tuturor autobuzelor din oraş. Sau, cu puţin umor, aş fi putut să vă descriu scena cu domnul cu mocasini albaştri care a alunecat pe gheaţă, cât era de lung, direct sub ochii mei, în timp ce bagheta din pungă s-a dus cât colo. Dar ştiţi ce? Uneori, chiar şi simpla apăsare pe butonul calculatorului, chiar şi numai scrierea unei parole poate să implice un efort de care să nu ai chef. Şi vă spun cu mâna pe inimă că eu n-am avut chef de poveşti. Am preferat să-mi văd de viaţă. Să pun la bătaie kilogramele pierdute la Pilates şi să mănânc cel mai bun croisant cu migdale pe care l-am gustat vreodată, să beau vin la masă în loc de apă, să zic da când am fost întrebată dacă vreau brânză şi să mai iau încă o porţie de lasagna la cină.

Acum, recitind ce am scris, mă gândesc că poate ar trebui totuşi să vă ofer ceva concret. O informaţie. Măcar una mică, cum ar fi să vă spun titlul cărţii lui Legardinier: Sau oraşul în care am fost. Sau reţeta de croisant. Doar că nu am chef. Şi nici nu mă simt vinovată. Până la urmă, sunt doar o fată fără obligaţii căreia îi place să scrie. Nu tot timpul. Doar când vrea ea.

Hai că vă dau totuşi titlul cărţii