Cobor din troleu şi intru în parc. Intrarea de vizavi de Mc Donald's. Din cer cade o ploicică ce dă să se transforme în ninsoare. Se aude muzică de la patinoar. Prima dată, am fost cu mama. Aveam o geacă albastră, de băiat, pe care mi-o dăduse o prietenă de-alor mei, rămasă de la fi-su. Era urâtă, dar ţinea de cald. Patinele tot ea mi le vânduse. Albe, cu şiret şi cu un număr mai mare. Las' că punem două perechi de şosete! Măcar să înveţi tu să mergi pe ele! Mama. Aşa zicea. N-am învăţat să merg.

Aleea din faţă îşi croieşte drum ca o venă pe sub piele. Pe jos, roşcove. Chiar şi fără să le ating, le simt mirosul ăla de reavăn şi senzaţia de lipicioşenie pe care mi-o lăsau pe degete când le desfăceam să culeg bobiţele verzui dinăuntrul lor. Aveam câteva forme de nisip şi mi le aranjam frumos, ca-ntr-o bucătărioară, pe câte o piatră încălzită de soare, de la rondul scriitorilor. Cum ajungeam, dădeam o raită şi strigam statuile pe nume, ca la catalog. Cel mai greu era Delavrancea. Prea lung numele pentru vârsta mea. Îmi plăcea de Vlahuţă, mai ales când i se mai aşeza câte un porumbel pe cap sau i se făcea cuşmă de omăt, iarna. Dacă era cuminte, îi dădeam şi lui nişte bobiţe să mănânce la prânz.

Grăbesc pasul şi strivesc din greşeală o roşcovă care pocneşte sub picior. Aici, pe prima alee la stânga, era demult un fotograf. Avea un căluţ de jucărie pe care puteai să urci ca să-ţi facă poză. Încerc să-mi aduc aminte când l-am văzut ultima dată. Nu reuşesc. Încep să uit, semn că deja amintirile sunt atât de multe încât creierul face selecţie. Mă duc la mama acasă. M-a rugat să-i cumpăr cartofi. În faţă la Lazăr, la liceu, un băiat şi o fată se pupă stângaci. Ea se înalţă pe vârfuri şi cu o mână se agaţă de gâtul lui, în timp ce în cealaltă ţine o gogoaşă d-aia, de la Mega.

Când bunica încă mai ieşea din casă, mă ducea uneori în parc, la Operă. Drumul trecea prin faţa unei gogoşerii. Întâi era un magazin de ochelari, apoi venea unul de blănuri, o croitorie, băcănia de unde lua mama nechezol şi compot de prune şi după aia, în sfârşit, locul unde, asemeni unor păcătoşi din iad, langoşi cu brânză se prăjeau în uleiul încins, lăsând dâre de grăsime pe hârtia maronie şi la gura mea. Tu nu mi-au luat decât o gogoaşă! Aşa i-am zis într-o zi bunică-mii, când iarăşi ne certam în bucătărie. A tăcut rănită şi s-a închis la ea în cameră.

Lângă blocul mamei, chiar în staţia de troleibuz, acolo unde până de curând era un Second Hand, s-a deschis o florărie. Am intrat să cer nişte zambile, dar nu aveau. Când eram mică, pe locul ăsta era tot florărie. Aveau garoafe şi câteva plante verzi. Dacă voiai altceva, te duceai la ţigăncile din staţie. Una mai e şi acum, deşi au anunţat ăştia că se lasă ger. Are nişte buchete de crizanteme galbene şi câţiva crini imperiali. Şi cu vreo treizeci de ani mai mult.

Mai am un pic şi ajung la mama. Picăturile de ploaie au început să prindă consistenţă şi să se transforme în fulgi. Oraşul e gri şi umed şi pare că respiră un fel de tristeţe. Mă opresc un pic, trec sacoşa cu cartofi în mâna cealaltă şi rămân cu privirea aţintită pe statuia din mijlocul pieţii. Aşa cum arată acum, oraşul pare acelaşi din trecut. Cică şi autobuzele astea noi, de la turci, vor fi ca alea de pe vremuri, cu burduf. Mă simt mică, ca şi cum acolo, pe interior, m-aş fi lăsat pe vine.

Băiatul şi fata care se pupau mai devreme trec pe lângă mine. Chiar în staţie, el o mai pupă o dată şi se urcă în 66, aproape din mers. Ea îi face cu mâna, se întoarce cu spatele şi îşi înfige dinţii în gogoaşă. E cu ciocolată, îmi zic şi  gândul ăsta din cap mă aduce în prezent. Ajung la mama.