Eu locuiesc undeva prin sectorul 2, aproape de un parc. Strada este despărţită în două de nişte ronduri de panseluţe, iar trotuarele sunt păzite de pomi. Habar nu am ce sunt, dar aşa cum arată primăvara, plesnind de sănătate de la atâta verde, par că sunt  o înşiruire de guri de aer proaspăt. Mai sunt şi copacii din parcare, ăia crescuţi de ani de zile între rândurile de blocuri, cu crengile care ajung până spre etajul patru. Eu locuiesc la unu. Iar din balcon de la mine, ziua se vede verde, iar seara negru. Nu atât de la întuneric, cât de la ciori. De cum pleacă soarele, stoluri întregi iau cu asalt crengile, într-un zgomot asurzitor de fabrică. Nu-mi plac ciorile. De fapt, nu-mi plac păsările, dar mă gândesc că dacă m-ar cunoaşte, probabil nici lor nu le-ar prea plăcea de mine. Sunt dezordonată şi vreau să controlez totul. Sunt pretenţioasă şi când mă cert, pot să rezist ore în şir spre disperarea celor din jurul meu. Aşa că probabil nu ne-am înţelege prea bine. Eu şi ciorile.

Săracele de ele! Ştiţi de ce zic asta? Mi-a povestit mama. Era la mine acasă, acum vreo câteva zile, când nişte oameni de la primărie sau mai ştiu eu de pe unde au venit şi s-au apucat de au tuns toţi copacii. Pe toţi- şi pe ăia de pe marginea drumului care te conduc spre parc şi pe ăia dintre blocuri care altădată ajungeau cu crengile la etajul patru. Au venit cu fierăstraie electrice şi au dat jos toate crengile şi toate cuiburile păsărilor. Aveau ouă înăuntru. Ba unele aveau şi pui. N-am auzit niciodată un sunet mai sfâşietor de animal ca cel al unei ciori care-şi caută puii! Aşa mi-a zis mama şi a închis geamul de la balcon către noaptea de afară. O noapte neagră, fără lună, fără zgomot. Ca atunci când se moare.

Mă gândesc că sigur ştiau şi oamenii ăia că dacă vrei să tunzi pomii, o faci în toamnă, spre octombrie, când puii sunt destul de mari să poată zbura. Aşa că probabil au vrut să-i omoare, să mai stârpească din ciori că şi aşa sunt prea multe. Noroc că sunt păsări deştepte. Probabil că la primăvara viitoare, după ce şi-au plâns amarul un an întreg, vor cuibări în alte părţi. Ca mulţi dintre noi care tot vedem cum ni se taie pomii de la geam şi cum noaptea rămâne din ce în ce mai neagră şi mai fără zgomot.