Kaia
I
Mă doare capul. Nu îmi pot da seama dacă sunt amețită sau dacă m-a lovit cineva. Nu îmi pot deschide ochii. Oare am murit? Dacă aș fi murit, aș fi inconștientă. Aș putea fi în comă, dar mă îndoiesc. Am reușit. Am ochii deschiși. Unde sunt? Stau pe podea, într-o cameră dacă o pot numi așa. Mă aflu într-o cutie de mărimea unei camere obișnuite, cu toți pereții albi, fără nicio fereastră sau ușă. Nimic în cameră în afară de trei butoane. Probabil că dacă apăs pe butonul greșit ceva rău se va întâmpla, așa că mai bine nu risc. Cum oi fi ajuns aici? Și unde și ce e aici? Și de ce eu? Acestea sunt întrebările care-mi tot revin în minte. Cum, unde, ce, de ce? Știu că nu voi primi un răspuns la ele, dar singurul lucru pe care-l pot face este să ma gândesc. Poate dacă voi reuși să-mi amintesc ceva din trecutul meu voi afla răspunsul la prima întrebare: cum?
Încep
să mă gândesc la trecut, la viața mea înainte de locul acesta.
Nimic! Trebuie sa mai încerc. Trecut, viață, prieteni,
intenție...au! Brusc sunt împinsă din față, spatele meu lipit de
perete, fum iesindu-mi pe urechi, nas și gură. Am fost
electrocutată. Mă ridic în picioare și îmi studiez corpul
acoperit cu o pereche de pantaloni negri și o cămașă albă,
ambele rămase intacte, fără urmă de arsură. Am fost
electrocutată din interior. Mă întind pe podea și încep să
plâng fără vreun motiv. Apoi realizez de ce sunt aici. Sunt aici
pentru a muri. Fără apă sau mâncare nu pot trăi mai mult de trei
zile. Dar de ce? Ce-am făcut să merit asta? Voi muri garantat, nu
am ce pierde apăsând pe cele trei butoane. Mă târăsc până la
ele și apăs pe cel mai din dreapta. Nu se întâmplă nimic. Apăs
pe al doilea și pe al treilea. Nimic. Ar fi fost mai simplu dacă
muream acum. Îmi întorc capul pentru a arunca o privire prin cameră
și văd, spre surpriza mea, o toaletă, un platou cu mâncare și o
sticlă cu apă. Nu voi muri, cel puțin nu de sete sau de foame.
Sunt într-o închisoare, una foarte bine gândită, fără niciun
fel de interacțiunea umană, una făcută ca eu să înnebunesc.
Trebuie
să aflu ce am făcut să merit această pedeapsă, dar momentan îmi
este imposibil. Mi-e extrem de foame și de sete. Mă târăsc până
la platoul cu mâncare și la sticla cu apă. O beau pe toată
dintr-o înghițitură și simt cum mi se prelinge pe gât,
potolindu-mi setea de care nu-mi dădusem seama până acum. Intind
mâna după mâncare și încep să o mănânc cât mai repede
posibil închizând ochii. Când îi deschid realizez că nu mai e
pic de mâncare și eu nici măcar nu știu ce am mâncat. E posibil
să fi fost otrăvită, dar deja nu mai contează. Mă întind pe jos
și încerc să adorm.
Sunt
într-un deșert, dar nu simt căldura. Mă uit în jur și din toate
părțile vine o ceață deasă. Mă înconjoară și-mi intră în
plămâni, sufocându-mă. Aud un nume- Kaia- și apoi mă trezesc
înapoi în camera aceea blestemată. Trebuie să aflu cine este Kaia
și asta cât mai repede posibil.
II
Au
trecut zile de când sunt închisă, deși este doar o presupunere.
Sunt incapabilă să măsor timpul în vreun fel. Îmi petrec fiecare
zi mâncând și bând apa pe care le primesc de la acele butoane,
dormind și, cel mai important, încercând să răspund la toate
întrebările pe care le am. După multe încercări, am ajuns la o
singură concluzie: merit să fiu prizonieră în această
închisoare. Orice aș fi făcut, trebuie să fi fost ceva
îngrozitor. Sunt o persoană îngrozitoare. Poate că Kaia este
victima crimei pe care am comis-o. Aș putea să mă sinucid, ar fi
mult mai simplu. Dar dacă cândva voi putea ieși de aici? As rata
acea ocazie, ceea ce ar fi teribil. Oricum, merit asta. Merit ceea ce
este mai rău. Încep să mă gândesc care ar fi cel mai eficient
mod de a muri.
Aș
putea să mor de sete, dar nu cred că aș reuși să mă abțin de
la a bea apă trei zile. Aș putea să mă sufoc. Da, cred că așa
este cel mai bine. Este adevărat că aș putea găsi o modalitate de
a evada, dar de ce aș face asta?
Merit
să mor. Așa este cel mai bine, așa este cel mai bine- îmi tot
repet în minte. Mă duc în mijlocul camerei, îmi pun mâinile în
jurul gâtului și strâng. Simt nevoia de aer, dar reușesc să nu
respir. Apoi sunt electrocutată. Din nou.Mă uit în jur și văd
cum în unul dintre pereți se formează o ușă. Ar trebui să nu o
deschid, dar curiozitatea învinge și mă uit ce este în spatele
ei. În fața mea se întinde o masă lungă cu vreo douăzeci de
persoane în jurul ei care se uită fix la mine, toate îmbrăcate
identic. Am așa de multe întrebări, dar nu reușesc să mă
concentrez. Așa că tot ce pot spune este:
-
Sunteți bine?
Niciun
răspuns. Imi aduc aminte cât de multe întrebări am de fapt: cine
sunteți? Unde sunt? Cine sunt? De ce nu am amintiri? Cine e Kaia? De
ce nu pot muri?
Când
termin cu întrebările observ că țipam și că toți cei de la
masă s-au ridicat în picioare, mai puțin persoana din mijloc. Nu
îmi pot da seama dacă cei de la masă sunt femei sau bărbați, dar
toți sunt incredibil de frumoși. Persoana care stă jos și se uită
fix în ochii mei pentru un timp care pare o eternitate, vorbește
apoi cu o voce de coșmar- groasă și subțire în același timp,
răgușită și cu ecou:
-
Rezolvă singură!
O
durere puternică îmi trece prin tot corpul. Sunt din nou
electrocutată. Leșin.
III
Mă
trezesc înapoi în camera cu pereți albi, iar ușa a dispărut. Ma
uit în jur și observ că și butoanele au dispărut. Am cel mult
trei zile înainte să mor de sete. Imi amintesc de ceea ce mi s-a
spus: rezolvă singură! Acesta este momentul când realizez că
memoria mi-a revenit. Imi amintesc toată viața mea: cum mă cheamă,
câți ani am, cum am ajuns aici, dar nu și de ce. Pentru început
mă cheamă Lara, am doi părinți iubitori, sunt singură la
părinți, am treisprezece ani, merg la o școală bună și am șase
prieteni. Sună perfect normal, dar simt că ceva nu este cum trebuie
însă nu știu ce. Ce mă intrigă cel mai tare este absența cuiva
pe nume Kaia și faptul că nu am comis nicio crimă. Oricât aș
încerca să-mi dau seama ce am făcut greșit, nu reușesc. Însă
cu această ocazie sesizez câteva lucruri bizare în viața mea cum
ar fi drumuri la un psiholog, discuții care par importante și multe
persoane care apar în viața mea, îmi aduc fericire, îmi aduc
tristețe și apoi pleacă. De asemenea observ foarte multe plânsete
și foarte multe carnete cu texte, poezii, desene, dar nu îmi pot
aminti niciunul clar. Îmi aduc aminte însă de foarte multe
discuții cu mine însămi fără să mai știu ce spuneam sau
gândeam.
După
un timp încep să mi se închidă ochii și adorm mult mai repede
decât m-aș fi așteptat, gândindu-mă la toate amintirile nou
primite. Sunt într-un deșert, înconjurată de ceață care se
apropie de mine și ia forma părinților mei, prietenilor și a
altor amintiri din viața mea. Când mai are puțin până să mă
acopere complet, ceața începe să scoată niște sunete și pot
distinge cinci cuvinte: Kaia nu este cineva real. Apoi mă trezesc.
Este
a doua zi, cel puțin așa cred și îmi este din ce în ce mai greu
să rămân trează pentru mai mult timp din cauza foamei și a
setei. Am făcvut câteva progrese cu memoria mea. Încă nu am găsit
nimic despre Kaia ceea ce este evident, având în vedere faptul că
nu este cineva real, dar am reușit să-mi aduc aminte mai clar
lucruri pe care le-am scris sau desenat. În desenele mele apare de
multe ori un anumit personaj sau niște monștrii. Cât despre scris,
sunt multe texte care vorbesc despre o iubire greșită, fără
noimă, despre sinucidere și despre depresie, în general. Unul
dintre cele mai bizare lucruri este că în amintirile mele apare că
am și treisprezece ani și douăzeci și doi.
De
asemenea, apar cu diferite personalități. Alt aspect bizar este
acel personaj din desenele mele. Apoi realizez: în amintirile mele
fiecare vârstă corespunde unei personalități, unei realități și
unui nume. Niciodată aceeași personalitate nu coincide cu ambele
vârste, deși îmi aduc aminte de amândouă, ca și cum ar fi fost
ambele ale mele. Mai este și faptul că lumea unde sunt mai mare
pare “fantastică” cu elemente care nu ar trebui să existe în
lumea reală. In lumea fantastică nu îmi apare niciodată numele,
doar în cealaltă sunt Lara. O singură trăsătură rămâne
valabilă în ambele situații: depresia. Apoi totul are sens, iar eu
adorm brusc.
V
V
Mă
trezesc în ceea ce presupun că este ultima mea zi, iar foamea, dar
mai ales setea, sunt insuportabile. Știu că trebuie să anunț
acele creaturi cât mai repede posibil că am aflat răspunsul la
majoritatea întrebărilor. Mă ridic în picioare, deschid gura să
spun concluzia la care am ajuns, dar realizez că nu vreau să plec
de aici. Nu vreau să mă întorc la viața mea de dinainte de
închisoarea aceasta. Sunt împăcată cu faptul că voi muri. Este
mai bine pentru mine, dar mai ales pentru ceilalți. Vreau să mor!
Sunt fericită pentru prima oară după mult timp. Din această cauză
am ajuns și aici. Mă întind pe jos, închid ochii și recapitulez
în minte tot ce am dedus, lăsând moartea să mă cuprindă în
brațele ei liniștitoare ce oferă protecție.
Mă
cheamă într-adevăr Lara și am treisprezece ani. Cel pe care îl
desenam nu există și nici cea de-a doua personalitate de-a mea.
Sunt în drepresie. Nu mi s-a întâmplat nimic grav, dar am realizat
că nu sunt o persoană care ar merita să trăiască. Mă chinuiam
în fiecare zi cu acest lucru, așa că petreceam majoritate timpului
imaginându-mi acest univers unde totul era mai bine, mai puțin eu.
Încercam să trăiesc cât de mult puteam în acest univers unde
singurul lucru rău era depresia, dar acolo nu mă mai deranja. In
acest univers eram eu, dar mai bună. Era singurul lucru care mă
făcea să mă simt mai bine până când imaginația mea nu a mai
fost de ajuns ca să-mi fie bine și am încercat să mă sinucid.
Dar nu a mers. Așa că am fost adusă aici ca să-mi dau seama că
merit să trăiesc. Dar degeaba. Eu am creat-o pe Kaia. Kaia este
varianta mea mai bună, eu cea din lumea mea imaginară. Incercam să
trăiesc ca și cum eram Kaia, dar nu eram. Kaia trebuia să
trăiască, dar viața nu este corectă. Cu acest ultim gând,
moartea mă înhață și mă duce spre libertate și spre o
închisoare eternă. Sunt moartă. Și eu și Kaia.
Sfârșit
2 comentarii:
Draga Ana , povestea ta mi se pare extrem de bine srisa , imi lasa senzatia ca ai inteles foarte bine trairile personajului. Cred ca putea fi un bun punct de plecare pentru un roman . Eu l-as cumpara . Felicitari !
Wow. E foarte frumos SCRISA. Imi place mult cum dozeaza suspansul si capitolele intre ele, este absolut genial si pt un adult, nu copil de 13 ani (si 22 😁 ,ce mi-a placut asta)
La imbunatatit nu prea am ce zice, mi se pare inca un pic telegrafic stilul, ar merge un pic mai compuse frazele, dar nu toate, are farmec sacadarea asta. Spor la scris, Ana
Trimiteți un comentariu