miercuri, 28 noiembrie 2018

Dacă ziua ar avea

Am avut eu, la un  moment dat, o perioadă când nu am mers la muncă mai bine de un an și ceva. Și nu vorbesc de momentul de după nașterea copilului, ci acum, relativ de curând. Mi-am adus aminte de asta ieri, în metrou, când alergam efectiv de la birou către casă, făcând în gând liste cu ce mai aveam de rezolvat până să-mi pot lua cartea și să mă bag în pat: luat ficăței de la Mega și hârtie igienică, pregătit cina, trimis un mail unui ascultător, trimis alt mail unui domn cu care vreau să fac un interviu, curățat ficățeii, căutat o rețetă pentru ei, pregătit casoleta copilului pentru a doua zi, încropit o salată cu legume și paste orzo pentru prânzul de astăzi, făcut cina, fiert niște griș în lapte de ovăz pentru micul dejun, curățat bucătăria, corectat un articol și trimis mai departe și....aș mai fi avut, dar era deja miezul nopții, iar eu eram trezită de la șapte și ceva de dimineață.

Mi-am dat seama că dacă ziua ar avea treizeci de ore nu aș avea nicio problemă să le umplu. Iar asta nu ține de mine sau de ceea ce-mi dau eu singură de făcut, ci cred că ține, mai ales, de felul nostru, al femeilor, de a fi. Sigur, nu toate. Știu deja câteva care, citindu-mă, or să-și dea ochii peste cap și o să spună hai, mă, lasă-mă cu teoriile astea, totul ține de organizare! Dar eu sunt organizată, vă jur! Lunile alea, multele, de le-am stat acasă acum un timp, le-am umplut până la refuz. Las' că m-am trezit ca niciodată cu fel de fel de propuneri de colaborare dintre care multe faine și bănoase, dar nu am avut când să mă plictisesc sau să stau să văd cum trece timpul.

Vorbeam aseară cu mama și dintr-una-n alta ne gândeam la tata și la cum s-a îmbolnăvit el imediat ce a trebuit să iasă la pensie. Nu e singurul bărbat care se trezește locuit pe dinăuntru de sentimentul de inutilitate când își pierde jobul. Ba chiar, mi-a zis cineva, de multe ori bărbaților li se pare că pierd inclusiv admirația  femeii de lângă ei atunci când munca dispare.  Apoi, vin acasă de la birou sau de pe unde or fi fost, se trântesc pe o canapea și se declară învinși. Pe cuvânt dacă înțeleg. Ce facem diferit? Ne concentrăm altfel la muncă? Ne odihnim altfel? Avem alte nevoi de repaus? Noi, femeile, suntem cum suntem pentru că avem tot timpul ceva de demonstrat? Pentru că ideea de a sta pur și simplu ne displace profund? Pentru că nu putem să lăsăm pe a doua sau a treia zi lucruri care știm că trebuie făcute? Pentru că ei fac mai prost decât noi sau, în orice caz, diferit de cum am vrea și atunci mai bine facem noi? Pentru că cine face cel mai mult are șanse să fie admirat mai tare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu aș mai avea nevoie de niște ore pe zi (probabil alea de le pierd prin trafic- apropo, vedeți că scumpesc ăștia amenzile pe RATB) ca să fac și ceea ce vreau să fac, nu doar ceea ce trebuie. De exemplu să scriu. Da, pe blog și nu numai. De-aia nu am mai trecut pe aici. Pentru că nu am când. Probabil că, dacă aș găti mai puțin....dar îmi place să gătesc. Mă relaxează. Așadar, iată că fac, totuși, ceva și pentru mine. Dar tot mă enervează când aud că alții stau în timp ce mie nu-mi ajunge timpul. Probabil că are legătură cu faptul că sunt femeie și multe lucruri mă enervează oricum. Deci, ce spuneam? ...da, că am fost prinsă și d-aia nu am mai scris, dar că o voi face. Cam asta e, în mare. Să stați pe aproape că urmează să vă povestesc și ce nebunii am mai gătit. Am si poze!


0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes