Apoi nu ne-am mai vorbit toată după-amiază. Am rămas tăcute și îmbufnate, fiecare pe partea ei de canapea, până când perspectiva de a rămâne tot weekendul fără telefon a făcut-o să redeschidă discuția și de data asta, să-și controleze mai bine inflexiunile vocii.
Lăsând la o parte cearta noastră, ajungem la un subiect extrem de sensibil: telefonul! De fapt, smartphonul. Ala care are de toate, care e în același timp sursă de distracție, de informare, de comunicare, de pierdut timpul, de muzică, de filme și cred că aș mai putea găsi câteva lucruri de adăugat.
Care e faza cu telefonul ăsta? Ce are telefonul de ajunge să-i subjuge pe copiii noștri adolescenți, în halul ăsta? Păi tocmai v-am spus. Are cam tot, dar mai ales îi oferă acces la ceilalți, la grup. Practic, atâta timp cât copilul nostru este pe whatsapp sau facebook, el socializează. Stați așa, nu am spus că e bine, am spus doar ce face. Sigur că ideal ar fi să se vadă cu prietenii, să iasă-n parc, să meargă să joace basket sau să frecventeze împreună clubul de lectură al școlii. Să fim serioși, nimeni nu face asta. Aduceți-vă aminte că atunci când eram de vârsta lor, noi stăteam sau în fața blocului, sau la telefon. Cu orele! Asta fac și ei. Bârfesc în grup, vorbesc de outfituri, râd unii de alții, își mai explică câte o temă și-n general, petrec timp împreună. Că ne place sau nu, aplicațiile de tipul whatsapp-ului crează un spațiu, virtual, e adevărat, dar îl crează, unde se află toate ingredientele de care adolescenții au nevoie: prietenie, iubire și certuri, suport, etc.
Mai mult, telefoanele astea care încep să semene cu un fel de prelungiri ale lor, le oferă și un feedback rapid la toate problemele pe care le au. Nu spun că e bine, spun doar că pentru ei, nu sunt doar niște gadgeturi. Toate grupurile pe care un smartphone le permite au ajuns să joace un rol identitar în cazul copiilor noștri. Iar asta nu o zic eu, ci un pedopsihiatru francez, Daniel Marcelli care a studiat dependența de telefon la vârsta adolescenței. Conform spuselor lui, prezența în aceste grupuri, popularitatea pe care copilul o poate obține acolo îi aduc un plus de încredere la o vârstă la care se îndoiește teribil de sine. Pentru că, așa cum zice și el, nu este vorba despre telefon, ci despre ce îi oferă acel telefon. Dacă poate obține același lucru din altă parte, cu atât mai bine, probabil că nici măcar nu vă va cere să-i cumpărați un smartphone.
Din păcate, uitându-mă în jur, mi se pare că a avea sau a nu avea un smartphone poate să facă diferența și în cadrul găștilor. Nu e ca și cum ai sau nu ai blugi de marcă, ci că fără un astfel de telefon, riști să rămâi în afara discuțiilor. Sigur, poți să ai prieteni buni care să te sune pe fix și să-ți povestească, dar adolescenții nu au încă această fidelitate în prietenie și în general, cine rămâne în exteriorul grupului din diverse motive, e lăsat acolo.
Departe de mine să fac o pledoarie pentru smartphone. In paranteză fie spus, cu cât accesul la un astfel de telefon se face mai târziu, cu atât mai bine. Dar undeva, nevoia de a avea un astfel de gadget e reală și de înțeles. E adevărat că în spatele ei se ascund alte nevoi care însă, cel puțin în zilele noastre, își găsesc rezolvarea în spațiul virtual. Asta nu înseamnă să nu ne atingem de telefonul juniorului dacă vedem că riscă să mănânce, să doarmă și în general, să trăiască cu el în mână. Dar, dacă-l pedepsim și decidem să i-l confiscăm sau, pur și simplu, alegem să nu i-l cumpărăm, măcar să știm de ce va fi supărat.
Sigur că unii vor fi mai afectați decât alții. Depinde și de vârstă, și de temperament și în mod sigur, depinde de existența sau dimpotrivă, de lipsa unor "mijloace" menite să-i ușureze stările proaste: un frate sau o soră cu care să vorbească, un animăluț care să-l aline sau vreo mătușă care să-l asculte, fără să-l critice, cum zice Ana că fac eu. Și nu, la noi în casă, nu avem nici frați, nici animale și nici mătuși.
Revenind însă la telefon. Ce cred că trebuie făcut și aici, recunosc, că mai am și eu de lucru: limitat timpul de stat cu ecrănelul ăla în față, avut grijă să nu își facă lecțiile cu el pe masă, să nu-și fure din orele de somn ca să scrie mesaje și încercat, pe cât posibil, să aibă "un program" de stat pe telefon. Degeaba ne rățoim la ei că nu fac nimic altceva în weekend decât să frece butoanele, dacă nu le-am impus noi un orar fix, de care să știe și pe care (după ce vor trânti niște uși și vor bodogăni în barbă) să-l aplice. Nu încercați să le pasați lor responsabilitatea timpului de stat pe smartphone, aruncându-le din când în când câte o privire critică. Spuneți stop când a trecut timpul și asumați-vă că veți fi, cel puțin pentru câteva ore, cel mai rău părinte din lume. Și nu, nu scrie nicăieri în fișa postului că suntem obligați să-i distrăm pe copii, dacă nu-i lăsăm pe telefoane sau tablete. Copiii au voie și chiar trebuie să se plictisească! Face bine la imaginație!
Și încă ceva: tocmai pentru că vorbim de o generație de adolescenți extrem de informată, cu nivel avansat de engleză, e bine să le explicăm copiilor, fără să exagerăm, dilemele oamenilor de știință referitoare la posibilele efecte adverse ale telefoanelor de tipul smartphone asupra corpului. Eu am încurajat-o pe Ana să caute pe Internet studii și să vadă singură că nu se știe încă ce probleme riscă să aibă mai târziu din cauza asta. Cred că ăsta a fost argumentul care a făcut-o să accepte constrângerile mele legate de timpul petrecut pe telefon.
Și acum vă las, dar am niște mesaje pe whatsapp și sunt curioasă cine ce mai zice. Și nu-mi spuneți că voi nu stați niciodată pe facebook sau pe Internet! Altfel cum ați fi ajuns să mă citiți pe mine, hm?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu