Era frig de dimineaţă şi aerul mirosea aşa cum miroase iarna pe uliţele de la sat, a lemn ars şi pământ reavăn. Mă sunase mama pe la nouă să-mi zică că, dacă o iau prin piaţă şi mai găsesc pe cineva cu grâu, să-i iau şi ei o punguliţă. Pe străzi era doar gheaţă şi puţină lume. Chiar acolo, lângă bloc, la traversare, o mamă şi un copil la vreo doi ani săreau pe loc ca să se încălzească şi numărau cu voce tare. Cel mic avea o căciulă cu moţ şi nasul roşu de la ger. Râdea şi ţopăia de mână cu maică-sa care părea, cumva, uitată, aşa cum stătea acolo singură, cu copilul ăsta mic, fără nimeni în jur. Am trecut pe lângă ea şi ne-am privit una pe alta, întrebându-ne probabil, fiecarea în sinea ei, ce căutăm la ora aia prin oraş şi dacă om fi la fel de singure şi în realitate. Femeile îşi pun întotdeauna astfel de întrebări.

De când a dat zăpada şi gerul, piaţa- altădată colorată şi gălăgioasă ca o şatră de ţigani- arăta acum posacă şi neprimitoare. Un fel de ceaţă cu miros de cârnaţi cobora peste tarabe şi în faţa uşii de la Second hand-ul dinspre Griviţa, nişte bărbaţi îşi trăgeau mucii şi vorbeau tare. In faţă, exact înainte de mormanul de varză, o femeie cu un şal legat în jurul capului, stătea în picioare şi se ţinea oarecum în braţe, bătând pasul pe loc. In faţa ei, pe o lădiţă întoarsă cu fundu-n sus, - o grămăjoară de usturoi şi nişte punguţe cu grâu.
- Hai, fata mea, ia şi mie nişte grâuşor!

Am luat. Două punguţe. Una pentru mama, una pentru mine, deşi nu ştiu când mai am timp să-l plantez şi pe ăsta. Şi apoi, ce să fac cu el?! Când era Ana mică, la ţară, mergea cu copiii, în prima zi din an, pe la case şi striga în gura mare grâuşor verde pe masă, să trăiască cei din casă şi ălora de-i deschideau uşa le dădea câteva fire de grâu. In fiecare an, când mergeam la ţară, eu mă trezeam cu noaptea-n cap să mă duc cu ea, la colindat. Unde s-o fi lăsat singură pe străzile alea cu cruste de noroi, pline de câini şi resturi de petarde? N-am mai fost de câţiva ani la ţară. Intre timp, copiii de pe uliţă s-au făcut mari. Leti are deja spre şaptesprezece ani şi un copil. Mama ei era plecată de vreo zece ani la muncă, în Grecia. Aşa mânca şi Leti portocale. Şi bătaie de la tac-su vitreg, cu care rămânea acasă.

Merg cu grijă, prin piaţă, să nu alunec şi mă tot gândesc cât aş arăta de penibil dacă m-aş răsturna acum cu picioarele în sus, ca o broască ţestoasă rămasă pe spate. Şi atunci, îl văd. De fapt, nu. Mai întâi de toate, îl aud. Cântă o bucată de liturghie şi vocea îi sună răguşit, deşi ţine destul de bine linia melodică. Stă singur, ascuns într-un fel de parpalac murdar, cu o căciulă cu Nike trasă pe urechi şi cântă, balansându-se uşor de pe un picior pe altul. Intr-o mână ţine o sticlă, din care, la fiecare Doamne miluieşte îşi toarnă într-un pahar din cealaltă mână pe care-l bea, plescăind mulţumit din buze. Nu pare nici nebun, nici foarte beat. Doar convins că ceea ce face are rost şi că, pe undeva, Al de sus vede şi iartă.

Şi uite aşa cum trec prin piaţă cu grâul în geantă, în miros de cârnaţi şi cu liturghia în urechi, mergând încet să nu-mi sparg capul, mă gândesc că la noi parcă nici nu e de la mulţi ani, ci mai degrabă de doamne-ajută. Spus aşa, cu un dat din cap şi din mână.