A venit la mine, în bucătărie, și mi-a propus un joc. Cică să-i spun ce mă sperie cel mai tare la adolescența ei. Apoi, pentru că mă cunoaște foarte bine, a luat un măr și a fugit la ea în cameră, lăsându-mi spațiu și timp să rumeg întrebarea. Dacă ar fi rămas, chiar și o secundă, două, m-aș fi repezit să răspund, să spun ce-mi vine în minte, numai să umplu tăcerile. Pe vremea mea, tăcerea însemna neștiință și nicidecum gândire sau pur și simplu necuvântare. Iar dacă era neștiință era pentru că nu învățasem suficient și atunci obișnuiam să vorbesc repede, mult, să umplu orice gol care ar fi putut să ridice de partea cealaltă semne de întrebare sau critici.

Așa că iată-mă singură în bucătărie. Eu, un kil de mere fără unul și o întrebare. Mă sperie....de fapt, nu știu ce mă sperie. O chem să-i spun asta. Exact așa: nu știu. Aruncă cotorul la coș și zice pe un ton molcom: tu ai observat că momentele noastre cele mai mișto sunt alea în care mă port copilărește? Te-ai întrebat de ce? Și iar pleacă, ca un val care se tot izbește de țărm și apoi fuge, lăsând în spate urme ude. 

Imi place de ea când e mică pentru că și eu pot rămâne mică. Asta îmi vine primul lucru în cap. Pot să mă prostesc, să mă alint, să o las să mă alinte pentru că, nu-i așa, ăsta e jocul, să ies din hainele astea de om mare și să mă duc la vârsta aia la care totul simplu și bun. Acum, că mă gândesc în urmă, cred că nu mi-a plăcut mai deloc adolescența mea. Mi s-a părut complicată, plină de riscuri și de aici, plină de spaime. Toții anii ăia i-am trăit cumva sub sloganul ai grijă să nu care cumva!

Poate că d-astea mă surprind că profit de adolescența ei ca să o trăiesc pe a mea. Iar pentru asta, singura soluție este să o țin pe ea în stadiul de copil, să o păstrez mică doar ca să pot eu să rămân tânără. Căci altfel riscăm să fim două adolescente în 60 de metri pătrați și nicio mamă care să aibă grijă de noi.