- Ana, spală-ţi şi tu farfuria după ce termini de mîncat!

Dinspre partea cealaltă de casă se aude un fel de mormăit, semn că a auzit. Şi gata. Aici s-a terminat rolul ei. Nişte ore mai târziu, farfuria e tot acolo, pe masă, şi murdară pe deasupra.

- Anaaaa, ce ţi-am spus eu ţie?, mă răstesc din prag.

Mă priveşte pe sub breton  şi, ca şi cum ar avea în faţa ei o arătare bizară, spune aproape vexată:

- Aoleo, dar ce trebuie să ţipi aşa?! Am uitat şi eu, nu te mai enerva şi tu din nimic!

Dacă nu e farfuria, e perechea de şosete care zace de o săptămână la capul patului sau cartea de geografie, fără copertă, lăsată pe braţul unui fotoliu. Sau banii pentru abonament uitaţi pe sub nişte caiete. Ajung să trag aer în piept şi să fac yoga încă de pe la Ştefan cel Mare, ca să ţină până ajung acasă, trei staţii de metrou mai tîrziu. Nu se poate să nu vadă halul în care e camera ei, nu se poate să uite să-şi spele farfuriile sau să-şi strângă lucrurile lăsate peste tot. Aşadar, există o singură explicaţie: nu îi pasă! Şi mai ales, nu-i pasă de mine, mama ei. Vă sună cunoscut?

In realitate, lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cât par. Vine o vârstă când, spun specialiştii, copiii doresc să aibă un spaţiu al lor, un loc unde să facă ce vor ei şi cum vor ei. Cu alte cuvinte, prin dezordine, ei îşi marchează teritoriul. Problema este când invadează şi spaţiile comune. Acolo abia trebuie să intervenim şi să stabilim nişte reguli. Vrei să arunci cu chiloţii prin cameră? Nicio problemă, fă-o la tine în cameră şi după aia, te preocupi singur să-i strângi.

In ceea ce mă priveşte, problema mea cea mare este să accept că o parte din spaţiul meu este acum al ei şi deci, să mă opresc în a o invada. Am o prietenă care a renunţat la a mai face curat la fiică-sa în cameră şi chiar a lăsat-o pe copilă să stea cu o farfurie cu resturi de mâncare pe birou până când făcuseră mucegai. A fost un război al nervilor, dar în urma lui, mama a văzut că dezordinea nu ucide, iar fata, că nimeni nu o slujeşte pur şi simplu.

La vârsta asta, copiii oscilează între două extreme: să nu facă nimic în casă sau să fie plini de iniţiative (să facă prăjituri, să facă ordine prin dulapurile din bucătărie, etc). Atenţie, să nu vă surprindă că sunt în stare să stea o zi întreagă să aranjeze lucrurile pe balcon, timp în care farfuria aia pe care i-aţi cerut să o spele zace tot acolo. E felul lui de a spune că locul ăsta e şi casa lui şi că, deci, are şi el un cuvânt de spus. 

O idee pe care am citit-o undeva şi o s-o aplic şi eu este să facem treburi împreună cu copilul: să mergem la piaţă, la magazin sau să pregătim masa împreună, Aici, în paranteză fie spus, taţii sunt mult mai cool decât noi, mamele. Pentru că, spre deosebire de femei care adoră să controleze totul, ei îi lasă pe copii să experimenteze: să facă prăjituri cu riscul de a arde aluatul, să schimbe reţeta de salată sau lista de cumpărături, Ideea nu este să-l luaţi cu voi pe copil ca să vă admire cât de bine vă descurcaţi voi sau câte trebuie să faceţi, ci ca să colaboraţi şi să-i pasaţi şi lui iniaţitiva. Sau măcar un pic.

Lăsaţi-l să-şi invite prietenii acasă. Ba, mai mult, dacă e vorba de un adolescent cu acte în regulă, puteţi chiar să-i lăsaţi casa pe mână din când, în când, să dea petreceri, cu condiţia să o înapoieze aşa cum a primit-o. Dacă nu e în stare, adieu petrecere!

Şi, chiar dacă vi se pare că de vreo câteva luni, nu mai există practic niciun fel de discuţie adevărată între voi, nu acceptaţi să-şi ducă un televizor la el în cameră sau să plece cu calculatorul din birou. Riscaţi să diminuaţi şansele de a relua comunicarea. Ştiu că acum e vorba doar de nişte mormăieli în barbă, dar tot e mai bine decât fiecare în camera lui, cu ecranul lui. 

La sfârşit, nu uitaţi ceea ce-mi repet şi mie, doar-doar se va prinde: nu faceţi în locul lui, doar pentru că vreţi şi puteţi, ca apoi să vă enervaţi că doar vouă vă pasă şi că nimeni nu vă ridică statuie. Respiraţi calm şi mai ales, intraţi cât mai rar  în cameră lui!