Luaţi repede ceva de scris şi puneţi acolo jos, pe hârtie, până nu uit. Deci, se iau două zile libere de la muncă (nu daţi cu pietre, că le-am muncit deja în weekend-uri), se mai unesc cu o sâmbătă şi o duminică, se face chetă în familie, dacă nu ţine, se cade în genunchi şi se invocă binele copilului, se caută un plod de aceeaşi vârstă cu al tău, preferabil şi de acelaşi sex, se caută un însoţitor al copilului prieten, de data aceasta musai de acelaşi sex cu tine şi preferabil şi de aceeaşi vârstă şi se pleacă.


Se pleacă într-o joi dimineaţă, cu interregioul de Sinaia, se închiriază un apartament la buza pădurii, cu living şi bucătărie şi terasă şi brad mare în curte şi două dormitoare şi musai două bude că deh, la patru femei dintre care două băutoare de bere şi două care se ţin greu nu e bine să rişti, se caută apoi un restaurant cu munţii în faţă, cu loc de joacă în aer liber pentru zile cu soare şi la adăpost, pentru zile ploioase, se stă la poveşti şi la cafele, se mănâncă papanaşi d-ăia buni cu gem şi smântână, se comandă pizza şi limonade şi se respiră miros de brad şi se ascultă mierle şi râsete de copii fericiţi.

Se merge şi la Peleş şi se intră pe gratis cu legitimaţia de presă şi cu banii astfel economisiţi se mănâncă ecleruri şi felii de tort cu cremă de vanilie şi fructe de pădure, se ia taxiul şi se urcă sus, în vârf de pădure, la Stâna regală, se joacă raţele şi vânătorii, se mănâncă pui la proţap şi se umple sufletul de violetul câmpului de brânduşe ce colora parcă şi aerul în valuri de mov, se cumpără nimicuri, se alintă, se pupă, se răsfaţă, se bârfeşte, se râde, se drăgăleşte, se povesteşte. La sfârşit, se trage linie şi se bea dintr-o înghiţitură. Just perfect!

- Auzi, tu ce faci cu a ta în vacanţă?
Dau din umeri.
- Tu?
Vecina dă din umeri.
Rămânem preţ de câteva minute pe gânduri, fiecare cu tăcerea ei.
- Auzi, ce-ar fi...
- Ştii şi eu mă gândeam că poate, zic şi eu, nu da cu parul...

Din nou pauză. Ne uităm una la cealaltă. Nu ne ştim atât de bine şi încă avem nevoie de curaj să ne punem gândurile pe masă. Oare n-o zice asta că sunt dusă cu pluta dacă mă apuc să-i zic la ce m-am gândit?
- Uite care e treaba, dacă fetele noastre tot nu fac nimic săptămâna asta şi tot se joacă aşa de bine, ce-ai zice dacă...
- Da, da, şi eu mă gândeam că ce-ai zice tu dacă ţi-aş propune să mergem împreună, dar mă gândeam că nu o să poţi şi apoi...

Şi apoi, am aranjat. În timp ce voi citiţi aici, noi suntem în drum spre munte. Patru zile, patru fete! Să cânte muzica, să trăiască ozonul, să curgă berea, să sfârâie friptura, să ţipe copiii, să ne vedem cu bine!



Când Ana avea vreo 3 ani, am decis să-i facem o surpriză şi am plănuit o escapadă în trei, în vârf de munte, printre brazi şi tălăngi de vaci, în apartament cu balcoane largi şi miros de răşină. Un singur lucru am omis: unui copil i se fâlfâie de toate astea. Aşa că, de dimineaţă, Ana, cu o privire rătăcită, scrutând orizontul şi ignorând aerul puternic ozonat şi beneficiile dumisale,  ne întreba cu o vocişoară peltică: noi ţi-o să faţem aici si eu cu ţine mă joc?

De atunci, ne-am învăţat lecţia. Şi nu, nu i-am făcut un frăţior ca să aibă distracţia la purtător, ci am început să ne reconsiderăm criteriile de selecţie. Deşi, sincer să vă spun, uneori cred că ar fi fost mai simplu să mai facem un copil şi să avem apoi libertate totală de mişcare. Pentru că, la ora actuală, până găsesc o locaţie pe plaiurile mioritice care să-mi satisfacă toate capriciile atât muiereşti, cât şi materne, ori se termină vacanţa, ori banii, ori, dacă mai stau mult şi îmi dau în bobi, creşte copilul şi nu mai vrea cu mine în concediu.

Doar că, până creşte, mai avem câteva vacanţe bune de umplut şi, cu regret pentru zilele în care trăim, criza de care ne ciocnim, parentingul de care ne impregnăm şi activităţile extraşcolare care cresc la fiece colţ de stradă, eu încerc să-i umplu timpul fiică-mii după principiul: scoate-o din Bucureşti cât mai des posibil!  O scot, o scot, numai să şi pot, că uite, mai e puţin şi vine vacanţa de primăvară şi de data asta, lucrurile nu stau prea roz. Și nu, nu pot să o duc la mine, la țară, că ni s-a stricat centrala.  Şi nu, nu am de gând să renunţ la criteriile mele pentru că experienţa demonstrează că atunci când renunţ, devin frustrată şi apoi nervoasă şi deseori ţipătoare şi cine naiba ar vrea să mai meargă cu mine în concediu?!

Ei, şi aici intervine momentul în care îmi îndrept privirile către cei de la Dafora Turism, bat drăgălaş din gene de mai multe ori şi punând degetul aici, spun cu cea mai suavă voce de care sunt în stare: chiar aveți toate lucrurile de care povestiți? Aveți și piscină? Aveți și  fermă cu animăluțe? Aveți și dealuri de jur împrejur și lac și mult verde pe unde poți lăsa un copil să alerge în voie? Aveți și mâncare proaspăt culeasă, pescuită, mulsă, preparată? Aveți și muzeu al satului,  bun de explorat și explicat? Aveți și Mediașul aproape, dar nu chiar atât de aproape cât să simți orașul? Deci, la voi copilul meu nu se va mai plictisi? Și voi putea să stau și eu să citesc liniștită o carte?  Aveți și comentarii bune pe booking, aveți însă și critici, dar sper că le-ați rezolvat. Personal, mi-aș fi dorit să aveți și camere cu balcon, că dimineața îmi place să-mi beau cafeaua la aer, cât se mai uită copilul la desene, dar știu că nu le poți avea pe toate.

Și da, mi-ar fi plăcut ca BinderBubi să fie o locație bună și pentru vacanțe în familie și nu numai pentru team building-uri, dar prețurile nu sunt gândite pentru oameni ca mine. Și ca mine sunt mulți.

Nu ştiu cât era ceasul când a bătut la uşă. Vreo nouă, zece dimineaţa, nu mai mult. Pe moment, am resimţit bătaia ca un pumn mare şi greu care lovea direct în tăblia de la capul patului. Sau direct în creier. Am strâns ochii cu putere, ca şi cum aş fi vrut să strivesc orice urmă de zgomot. Apoi, am auzit o voce din faţa uşii:
- Săru' mâna, am adus micul dejun!
Uitasem complet de el. De el, cel care ne aştepta pe două tăvi mari, cu suc de portocale, cu croissante calde cu unt, cu gem de căpşuni şi felii de pâine prăjită, cu ceşti de cafea şi iaurturi mici cu fructe, cu felioare de caşcaval şi şuncă, cu un fir de floare ca cele pe care le avusesem cu o noapte înainte în buchetul de mireasă.

Au trecut mulţi ani de atunci. Mulţi ani de când nu mi-a fost dat să mă mai trezesc dimineaţa într-o cameră de hotel şi să vreau să mai stau. Să mai rămân proptită între perne, cu ochii la televizor, cu cafeaua pe noptieră, cu o carte aruncată la picioarele patului. Să mă ridic doar cât să deschid larg geamurile şi de acolo, de sus, să scot un cap ciufulit către stradă şi să mă uit fericită la lume şi să ţip cât pot de tare în sinea mea: ce bineeee de mineeeeeeee!!! Înainte de a începe să-mi plângeţi de milă şi a spune vai sărăcuţa de ea, asta de la nuntă nu s-a mai dus în vacanţă, la hotel, o să vă spun că nu sunteţi departe de adevăr. Adică la hotel am mai fost, dar de fiecare dată am ajuns doar să dorm acolo şi nu să stau cu adevărat. Adică aşa, să stau şi să nu fac nimic şi să mă fâţâi de pe o parte pe alta şi să mă bucur cât de bine e că pot să mă fâţâi fără să fac nimic. Să fim serioşi, când te duci în vacanţă la Paris sau la Viena sau la Veneţia sau prin Toscana, nu te duci să zaci ca prostul într-o cameră şi să strâmbi din nas că baia e prea mică sau prosoapele prea aspre (deşi eu mai fac și de-astea). În orice caz, pentru mine vacanţele sunt în general un adevărat tur de forţă care funcţionează pe principiul hai să vedem tot ce se poate acum, că de mâncat şi de dormit putem să o facem şi acasă, pe bani mai puţini!

Aşa că atunci când am văzut poza asta, am stat şi m-am întrebat: hm, oare cum o fi să te duci în vacanţă nu la mare, nu la munte, ci la un hotel? Punct! Fără plimbări, vizite, monumente, poze şi alte chestii turistice. Doar tu, hotelul şi perechea (la cum arată camera, perechea e obligatorie, trust me). Sigur, această combinaţie nu poate funcţiona de la sine. Însă, grație celor de la BI şi Dafora Turism, am dat peste hotelul BinderBubi din Sighișoara. Până şi numele hotelului sună vesel ca o zi de vacanţă. O zi pe care poţi să ţi-o faci cadou cu toată încrederea. Şi la cum se vede din poze, vă spun sincer că o singură zi nu va face decât să vă deschidă apetitul pentru răsfăţ şi huzureală. Adică, vorba cântecului, ai di tăti: camere de toate felurile ce respiră un puternic aer tirolez, restaurant  şi cafenea ca pe strasse, la Viena, spa cu jacuzzi, terasă cu mese de lemn şi ceas stradal cu parfum de secol trecut -- hai serios, nu-mi spuneţi că nu v-ar plăcea, că nu vă cred.

Şi da, sigur că cetatea Sighişoarei e frumoasă, sigur că are farmecul ei cu străduţele înguste şi casele vechi la parterul cărora se vând cele mai bune torturi cu nucă din Ardeal. Deși uneori, cetatea devine mai medievală decât ți-ai dori. Vă amintiți ce vă povesteam mai de mult? Dar, fire bună și iertătoare, aș da oricând o nouă șansă acestui loc.  Mai ales atunci când au trecut atât de mulţi ani de când nu ai mai primit micul dejun la pat,  e atât de bine să te poţi sui în mașină și să te ascunzi pur și simplu într-un hotel de cinci stele, doar pentru că e frumos şi pentru că ai nevoie să te mai trezești într-o dimineață,  strigând ce bineee de mineeee!!!