Mă gândeam să mă întorc pe dos
Să-mi las la vedere dinăuntrul cărnos:
un fel de sine lipsit de mine și mândrie,
un fel de n-ar mai fi să fie.
Mă gândeam că sunt cu josul în sus
Cu dinăuntrul meu întors către apus
Cu sinele cuminte așezat pe vine
Cu tinele ce vrea să locuiască-n mine.
Cu minele atât de plâns și scurs
Cu sinele cu părul tuns,
cu susul meu în jos de lume,
cu josul tău fără un nume.
Și mă gândeam că josul tău și susul meu
Se joacă ca doi proști de-a Dumnezeu.
Mă uit la ceas: 22h22. Oră bizară în perfecțiunea ei, ca și cum timpul s-a decis pentru un minut să meargă braț la braț cu el însuși. Un cer gri, de noapte de iunie, luminat pe alocuri de felinare, se lasă în jos peste acoperișuri, învelind acolo unde este de învelit și ascunzând acolo unde este de ascuns. De fiecare dată când vine seara pe străzile din orașe ajungem să ne uităm în jur și mai niciodată în sus; pentru că în orașe, noaptea are legătură cu noi și mai deloc cu cerul. Mă decid într-un moment de inconștiență să profit de o ultimă dâră de lumină, dată mai degrabă de felinare și mai puțin de soare, ca să-mi urc privirile pe clădirea din fața mea până sus, pe cupola cea flancată de două statui- personaje mitologice, goale și aplecate periculos spre strada vârâtă deja în beznă. Stau spate în spate, ținându-se cu un braț de cupolă, în timp ce pe celălalt îl îndreaptă în jos, ca și cum ar vrea să-și arate unul altuia cât de multe lucruri se petrec la picioarele lor. Sau poate că de fapt nu le pasă defel de mersul străzii, ci sunt prinși pur și simplu într-o discuție care presupune gesturi și dat din mâini. Sau poate că încearcă să se ferească de păsările ce li se odihnesc pe capete sau pe umeri. Porumbei enervanți care își petrec nopțile la înălțime, înainte de a coborî în stradă, odată cu dimineața și primii măturători.
De aici, de pe Lipscani, noaptea se vede altfel. Ceasul a depășit deja minutul de perfecțiune și se îndreaptă vertiginos către orele 23h00, acolo unde timpul pare că se numără în ordine cronologică, pe sine însuși. După doi vine trei- exact ca-n viață.Uneori patru. Alteori, te întorci la unu. Depinde în ce sens vrei să numeri și cât de repede. Agățată parcă de cele două statui, prinsă cumva între ele, noaptea a rămas suspendată între sus și jos. Pe jumătate gri, pe jumătate negru. Pe jumătate întuneric, pe alocuri lumini de felinare ce se reflectă în bălțile de pe asfalt. A plouat torențial, în reprize zgomotoase, de ziceai că cineva, acolo sus, își stoarce rufele peste pământ. Degeaba ne zicem că rufele murdare se spală în familie. Până la urmă se pare că ne înrudim cu toții, avem bucăți comune de ADN și rufe identice de primenit.
Într-un final, a căzut și noaptea. Cu totul. Dintr-o dată. Cu nici câteva secunde în urmă, o ultima dâră de lumină zgâria fața uneia dintre statui, punându-i o sclipire bizară în priviri. Acum, nimic. Degeaba mă uit în sus. Nu se mai întâmplă nimic acolo. Tot ceea ce era, acum e doar ce îmi aduc eu aminte. Ca-ntr-un joc de memorie cu un singur jucător și fără miză. Doar cu un București lăsat singur după ploaie, cufundat în mijloc de iunie și învelit cu o cer de noapte, cu modele mitologice. Doar atât.
Sunt două. Tinere, gălăgioase, răspândind în jur un iz ușor de transpirație, mai ales atunci când își ridică mâinile să-și potrivească mai bine pe cap basmalele colorate. Stau cu picioarele depărtate într-o încercare de-a nu se răsturna la fiecare viraj pe care tramvaiul se încăpățânează să-l ia cu viteză. La poalele lor, două papornițe cu gurile căscate lasă să se vadă bucăți de pepene galben.
Cu o mână strâns încleștată de bară, una dintre ele își caută sânul să-i astupe gura pruncului din brațe. E mic. Să tot aibă vreo șapte, opt luni. Tricou în dungi, blugi minusculi, un papuc ce stă să-i cadă și cel mai frumos zâmbet din lume. E transpirat și vorbăreț. Nu plânge, doar se chinuie să molfăie sânul în timp ce tramvaiul dă să-l smulgă cu fiece hurducătură din brațele maică-sii. Cu degetele strânse pe spătarul unui scaun, femeia își aruncă peste lumea din jur privirea albastră-verzuie ce te duce cu gândul la paștunii din Afganistan. Râde cu gura până la urechi și cu copilul agățat de cămașa desfăcută la piept, își ridică brațele să-și așeze baticul ce-i tot alunecă pe frunte. Din gură îi lipsesc doi dinți. Are chipul supt de om îmbătrânit înainte de vreme, de copil crescut pe repede-nainte, trecut prin copilărie cu viteza cu care vrei să scapi de o boală. Dar e frumoasă, iar privirea aia albastră amestecată cu laptele de mamă și gânguritul copilului răspândește atâta lumină în jur încât nu înțeleg cum nimeni nu o vede. Pentru că nimeni nu se uită. Nu e privită, e amușinată. Un iz ușor de transpirație care dimpreună cu baticul colorat, poalele lungi și țâța din gura copilului îi fac pe ceilalți să se lipească mai bine de scaune și să întoarcă capetele, lăsând-o cu picioarele desfăcute într-o încercare de a-și păstra echilibrul. Dar ei nu-i pasă. Râde cu gura știrbă și cu copilul la piept, aruncându-și din când în când privirea spre pepenii de pe jos.
Sunt două. Tinere și gălăgioase. Cu fuste colorate și basmale la fel. Cu pepeni galbeni ce li revarsă la picioare și cu gurile deformate de râs și de viață. Și sub privirile lor albastru-verzui ce te duc cu gândul la vechii locuitori din Afganistan, ceilalți se trag în lături, se dau la o parte, se lipesc de scaune, lăsând loc liber indiferenței și nepăsării. Sunt două. Tinere, gălăgioase, țigănci și evident discriminate.
În bucătăria cu faianță cu buline portocalii a copilăriei mele era o masă prea mică pentru câți eram pe atunci. Adică patru: mama, tata, copilul și bunica. Așa că la noi acasă, se mânca pe rând. Mai întâi eu și cu tata. Adică cei doi copii, fiecare cu mama lui. Care mame așteptau să se ridice cei mici de la masă și abia apoi mâncau și ele, de cele mai multe ori cu noduri din cauza discuțiilor în contradictoriu dintre noră și soacră. Replicile se izbeau de bulinele portocalii, răspunsurile plonjau în oalele de pe aragaz și ecourile lor se spărgeau de pereții bucătăriei, fără să ajungă însă la mine și la tata. Copiii nu trebuie să asculte certurile celor mari.
Peste ani, o altă masă. Mare de data asta. Lume multă. Familie strânsă în păr. Se începe cu supa. Un vas aburind pus în mijloc. Sunt cea mai tânără de acolo și simt cum toate privirile mi se împlântă în ceafă. Hai, servește-i, pune mâna pe polonic și fă ceea ce trebuie să faci! Mă agăț cu mâinile de marginea mesei să nu care cumva să mi-o iau singură înainte pe un drum pe care nu vreau să mă duc, deși altul nu văd. Isc o discuție. Că adică de ce nu pot să fac ceea ce trebuie? De ce vreau eu să fac altfel? Aș putea să le povestesc de masa cea mică din bucătăria cu buline. Aș putea să le spun că mi-e frică de femeile care ajung să-i strige pe ceilalți din casă cu apelativul "copilași". Doar că gura mea refuză să vorbească. Doar mâinile se țin de masă ca de o promisiune. In jur, vocile se ridică și coboară, încercând parcă să-mi găsească scuze. Nu vreau să-mi cer iertare. Dar simt că o voi face pe măsură ce degetele îmi amorțesc și încep să dea drumul la strânsoare. Nu e prima dată când voi spune iartă-mă fără să știu de ce. Ca în seara aceea, la mare.
M-am dus să mă plimb cu niște prieteni pe faleză, aproape de vila unde părinții noștri stăteau la taclale. Doar că o fată din grup a vrut să meargă până-n camera de hotel ca să-și ia ceva. Ne-am dus cu toții cu ea. Zece minute am lipsit. Atât. Și tocmai atunci a ieșit tata din vilă și m-a chemat acasă. Și eu nu am răspuns pentru că, din camera de hotel unde eram, vocea lui nu ajungea la mine. Și atunci el s-a speriat, crezând ce-i mai rău: că am pățit ceva, că m-a răpit cineva, că am căzut, că m-am pierdut. Tata credea întotdeauna ce-i mai rău. Așa că se enerva. Eram deja în mașină când palma a zburat spre mine, m-a ocolit și s-a lovit de geam cu o lovitură surdă. Scuză-mă, tata, nu am vrut, am greșit, nu mi-am dat seama! Dar el era prea speriat ca să audă. Să mă audă. Era singur cu frica lui și nici nu o mai vedea pe a mea. Între noi, un sunet de palmă strivită de geam.
Până la urmă, mi-am descleștat degetele de pe marginea mesei. M-am uitat la oala cu supă ce începea treptat să se răcească. M-am uitat la cei din jur. Știam că aș fi putut să număr secundele până când alte mâini de femeie s-ar fi apucat de polonic. Lăsați copii că vă servesc eu! Acum se vor supăra pe mine, mă gândeam. Acum va trebui să-mi cer scuze; și-n loc de asta m-am ridicat de la masă. Unde crezi că pleci? Perechi de ochi cu întrebări în loc de gene mă țintuiesc pe loc. Nu știu să răspund. Sunt prea preocupată să-mi pun mâinile la urechi să nu mai aud sunetul de polonic și cel de palmă strivită de geam. Nu vreau să-mi cer iertare. Și nici nu cred că o voi face.
...când te sună și vocea aceea pe care indiferent de timp, tu tot mică o vezi, îți spune pe cel mai lingușitor ton posibil:
- Știiii, din păcate eu nu pot să mă duc azi în parc.
Te uiți pe geam: ditamai soarele. Te uiți la ceas: bona e încă pe tură. Recapitulezi lecțiile în cap: toate făcute. Și atunci?
- Și de ce, mă rog?
- Păăăăi, prietenele mele au ieșit singure în parc și deci nu e niciun adult cu ele cu care să pot rămâne și eu.
O mică parenteză: ca să nu țin doamna bonă peste program, înțelegerea era să scoată junioarea la plimbare și când i se termina tura să o lase cu vreunul din părinții prietenelor până ajungeam eu sau consortul să o recupereze.
Dar să revenim la copila miorlăită de la capătul firului care, dacă nu v-ați prins, tocmai îmi cere să o las practic să se ducă singură în parc, cu prietenele. Parcul e aproape de casă. Mă rog, implică și două traversări, nu foarte mari, dar nici foarte mici, pe zebră, fără semafor. Apoi, mai e și vârsta. Unsprezece ani. O fi bine, nu o fi bine? O fi suficient să iasă singură în parc? O fi rău să o las? O fi nedrept să nu o las? O fi necesar să mă enervez? O fi aiurea să refuz? O fi corect să accept?
Cam așa mă gândeam eu cât Ana aștepta verdictul cu sufletul mai să-i iasă din piept. Parcă o și vedeam cu degetele încrucișate și cu limba cruce în cerul gurii. Așa că am decis să zic da.
- Hai, du-te și tu cu ele. Dar să rămâneți împreună. Și ia-ți telefonul la tine (altă bucurie), să pot da de tine.
O oră mai târziu, sună copila:
- Mamaaa, fetele vor să plecăm din parc și să dăm o tură cu skate-urile pe străduțele din jurul casei. Poooot să mă duc și eu?
Doamne, nu se mai termină provocările pe ziua de azi?! Mă rog, străduțele sunt mărunțele, cu mașini puține. Dar parcă parcul era mai sigur. Doar că acum ce să-i zic? Nu te duce? Mai ales că a fost foarte responsabilă că s-a gândit să mă sune și să ceară voie. Nu vreau ca ea să fie ceapecarenuolasămama, aia de care se râde sau care e compătimită tot timpul că trebuie să plece acasă când toți ceilalți se duc să se distreze. Nu, clar nu vreau să fiu mamă din aia.
- Poți, dar ai grijă la mașini. Și te rog la șapte jumătate să fii acasă, că mai ai o poezie de învățat pentru școală!
La șapte jumătate era acasă. Roșie de emoție și de încântare, cu skate-ul la subraț și ochii strălucind de bucuria primei ei ieșiri doar cu fetele. Prevăd că tocmai am deschis un nou capitol și mă întreb dacă o fi bine, nu o fi bine? Voi ce ziceți?
Hai că trece ziua de astăzi și eu nu am apucat să vă vorbesc de cea de ieri. Aia cu concertul celor de la The Hollywood Vampires. Pentru aceia dintre voi care tocmai au făcut ochii mari neștiind despre ce doamne-iartă-mă vorbesc, ei bine, vă aduc aminte că povesteam zilele trecute că am luat bilete, pentru toți trei, la un concert rock cu ăștia de se numesc cum am spus mai sus. Ei nu sunt chiar o trupă, ci un fel de proiect muzical care reunește pe aceeași scena diverși artiști de la diverse formații. Adică, avem o bucățică de Aerosmith prin Joe Perry, una bucată Guns N'Roses prin Matt Sorum, încă o bucățică Stone Temple Pilots prin Robert DeLeo la care s-au adăugat Tommy Henriksen, Alice Cooper și bineînțeles cel pentru care cred că venise cel puțin 50% din publicul feminin și anume...doamnelor și domnișoarelor, cine altul decât Johnny Depp. Care by the way, chiar cântă. Adică, pe bune. Nu din gură, acolo totul a fost asumat de Alice Cooper, ci la chitară electrică care, după părerea mea, a fost regina nopții.
De cântat s-a cântat vreo oră și jumătate, bine și susținut, fără nicio pauză. Am avut parte de melodii clasice pe care le știa și Ana, de genul Whole Lotta Love a celor de la Led Zepp, My Generation de la The Who sau Manic Depression a lui Jimi Hendrix. Ca organizare, nu mă pronunț. Eu sunt o persoană cooperantă și iertătoare, așa că m-am bucurat de experiență și atmosferă și am refuzat să mă întristez că am fost obligată (nu știu nici acum de ce) să-mi arunc umbrela la gunoi pe motiv că nu e voie cu astfel de obiecte, să mă scandalizez că am stat aproape trei sferturi de oră la coadă la toaletă sau să mă enervez că în loc de opt, concertul a început la nouă și jumătate. Sigur, dacă știam de acest aspect poate că m-aș mai fi gândit dacă să iau sau nu infanta, dar așa mai bine că n-am știut. Pentru că s-a distrat copios, deși mare lucru nu a văzut de la înălțimea ei și de la locul nostru în mulțime. Dar chiar și așa, a avut parte de experiența unui concert rock la unsprezece ani, m-a surprins că a recunoscut melodii mai repede decât am făcut-o eu, că la câteva dintre piese știa versurile. Vreți să știți la care, așa-i? Păi la Sweet Emotion a celor de la Aerosmith a căror fan înflăcărat este de vreo doi ani, la Another Brick in the Wall și la School's Out. M-a lăsat mască când a început să țipe și apoi să plângă efectiv la solo-ul de chitară a lui Joe Perry, mi-a plăcut că a dansat, a dat din cap și a trăit experiența din plin,. Cred că o mai iau la concerte cu noi, chiar dacă azi de dimineață, la șapte, nu înțelegea prea bine ce vreau de la ea si de ce trebuie să meargă la școală. Că doar nu cântase ea, cu nici câteva ore înainte, teachers leave those kids alone!
Am fost la film. La ăsta. Și nu oricum, ci în 4DX. Da, da, exact. Ne-am dus să ne dăm cu scaunele, să ne sufle vântul în față, să ne zgâlțâie și să ne hâțâie preț de aproape două ore. Ce spuneți? Dacă i-a plăcut Anei? Habar n-am, că Ana era plecată în excursie cu clasa, la Sighișoara. La film am fost doar noi doi, părinții cei maturi și responsabili ai unei copile care ieri, la întoarcerea de pe coclauri, ne explica cât de fraieri sunt băieții pentru că tac și nu spun la timp "te iubesc" și uite așa, măi mamă, am pierdut eu un an din viață. Deh, măi Ană, ani din ăștia o să tot pierzi. De-aia e bine să profiți de ei și să citești sau să înveți lucruri. Zic și eu, nu dați cu parul!
Revenind însă la Alice în Țara Oglinzilor. Filmul este ok. Dar nu aș putea spune mai mult pentru că nu mi s-a părut mai mult. Sigur, e cu Johnny Deep, Anne Hathaway și Helena Bonham Carter pe afiș, așa că pe partea de prestație actoricească lucrurile stau bine. Pe parte de poveste, hai să spunem că nu e cel mai fabulos scenariu posibil. Compensează însă efectele speciale, costumele, machiajul și bineînțeles zgâlțâiala scaunului, pe alocuri exagerată.Apropo, dacă aveți probleme cu coloana, evitați să vă duceți la 4DX. S-ar putea însă să reușiți să eliminați pietrele de la rinichi. Pentru că scaunele se mișcă rău, mult, nu neapărat necesar și de multe ori disproporționat cu acțiunea. Pe principiul- dacă tot ai plătit bilet pentru asta (35 de lei per capita de adult la Mega Mall), atunci, hai să te zdruncinăm de toți banii. Înainte să trec mai departe, am și eu o rugăminte la voi: să nu-i spuneți Anei că ne-am dus la 4DX fără ea. S-ar oftica mai tare decât că a pierdut un an de viață cu un fraier în vârstă de 7 ani neîmpliniți la momentul povestirii. Da, era vorba de o iubire din trecut. Acum doar trăgea concluziile.
Și tot din seria "vine vara, bine-mi pare, hai să facem prostioare", ne-am gândit că după film, ar merge și un concert. De data asta, cu copil cu tot, că nu e frumos să o lăsăm chiar singură în casă și noi să fugim în lume. Așadar, iată-ne aseară, căutând de zor niște oameni cântători care să placă întregii familii. Și i-am găsit pe băieții ăștia de la Hollywood Vampires care pentru o seară de luni, 6 iunie, satisfac, zic eu, toate gusturile familiei mele. E rock, deci e ok. Au în playlist și cântece cunoscute de infantă (știți voi că cei mici apreciază cântecele unde cunosc versurile și pot cânta și ei), e cu Joe Perry și dom'șoara Stăncescu e mare fan Aerosmith, vine și Johnny Deep care arată bine, iar vocea lui Alice Cooper sună foarte în regulă pentru un început de săptămână bucureștean. So, luni seară, ne vom da în bărci, în familie, la Romexpo, pe muzici de la The Who, The Doors, Rolling Stone și Led Zepp.
La final, iată și o mostră cântătoare cu cei de la Hollywood Vampires. Vă pupă fata și aveți grijă că astăzi se anunță furtună spre după amiază. Să nu umblați dezbrăcați și fără umbrelă, că vine weekend-ul și ar fi păcat să răciți.
