În bucătăria cu faianță cu buline portocalii a copilăriei mele era o masă prea mică pentru câți eram pe atunci. Adică patru: mama, tata, copilul și bunica. Așa că la noi acasă, se mânca pe rând. Mai întâi eu și cu tata. Adică cei doi copii, fiecare cu mama lui. Care mame așteptau să se ridice cei mici de la masă și abia apoi mâncau și ele, de cele mai multe ori cu noduri din cauza discuțiilor în contradictoriu dintre noră și soacră. Replicile se izbeau de bulinele portocalii, răspunsurile plonjau în oalele de pe aragaz și ecourile lor se spărgeau de pereții bucătăriei, fără să ajungă însă la mine și la tata. Copiii nu trebuie să asculte certurile celor mari.

Peste ani, o altă masă. Mare de data asta. Lume multă. Familie strânsă în păr. Se începe cu supa. Un vas aburind pus în mijloc. Sunt cea mai tânără de acolo și simt cum toate privirile mi se împlântă în ceafă. Hai, servește-i, pune mâna pe polonic și fă ceea ce trebuie să faci! Mă agăț cu mâinile de marginea mesei să nu care cumva să mi-o iau singură înainte pe un drum pe care nu vreau să mă duc, deși altul nu văd. Isc o discuție. Că adică de ce nu pot să fac ceea ce trebuie? De ce vreau eu să fac altfel? Aș putea să le povestesc de masa cea mică din bucătăria cu buline. Aș putea să le spun că mi-e frică de  femeile care ajung să-i strige pe ceilalți din casă cu apelativul "copilași". Doar că gura mea refuză să vorbească. Doar mâinile se țin de masă ca de o promisiune. In jur, vocile se ridică și coboară, încercând parcă să-mi găsească scuze. Nu vreau să-mi cer iertare. Dar simt că o voi face pe măsură ce degetele îmi amorțesc și încep să dea drumul la strânsoare. Nu e prima dată când voi spune iartă-mă fără să știu de ce. Ca în seara aceea, la mare.

M-am dus să mă plimb cu niște prieteni pe faleză, aproape de vila unde părinții noștri stăteau la taclale. Doar că o fată din grup a vrut să meargă până-n camera de hotel ca să-și ia ceva. Ne-am dus cu toții cu ea. Zece minute am lipsit. Atât. Și tocmai atunci a ieșit tata din vilă și m-a chemat acasă. Și eu nu am răspuns pentru că, din camera de hotel unde eram, vocea lui nu ajungea la mine. Și atunci el s-a speriat, crezând ce-i mai rău: că am pățit ceva, că m-a răpit cineva, că am căzut, că m-am pierdut. Tata credea întotdeauna ce-i mai rău. Așa că se enerva. Eram deja în mașină când palma a zburat spre mine, m-a ocolit și s-a lovit de geam cu o lovitură surdă. Scuză-mă, tata, nu am vrut, am greșit, nu mi-am dat seama! Dar el era prea speriat ca să audă. Să mă audă. Era singur cu frica lui și nici nu o mai vedea pe a mea. Între noi, un sunet de palmă strivită de geam.

Până la urmă, mi-am descleștat degetele de pe marginea mesei. M-am uitat la oala cu supă ce începea treptat să se răcească. M-am uitat la cei din jur. Știam că aș fi putut să număr secundele până când alte mâini de femeie s-ar fi apucat de polonic. Lăsați copii că vă servesc eu! Acum se vor supăra pe mine, mă gândeam. Acum va trebui să-mi cer scuze; și-n loc de asta m-am ridicat de la masă. Unde crezi că pleci? Perechi de ochi cu întrebări în loc de gene mă țintuiesc pe loc. Nu știu să răspund. Sunt prea preocupată să-mi pun mâinile la urechi să nu mai aud sunetul de polonic și cel de palmă strivită de geam. Nu vreau să-mi cer iertare. Și nici nu cred că o voi face.