De aici, de pe Lipscani, noaptea se vede altfel. Ceasul a depășit deja minutul de perfecțiune și se îndreaptă vertiginos către orele 23h00, acolo unde timpul pare că se numără în ordine cronologică, pe sine însuși. După doi vine trei- exact ca-n viață.Uneori patru. Alteori, te întorci la unu. Depinde în ce sens vrei să numeri și cât de repede. Agățată parcă de cele două statui, prinsă cumva între ele, noaptea a rămas suspendată între sus și jos. Pe jumătate gri, pe jumătate negru. Pe jumătate întuneric, pe alocuri lumini de felinare ce se reflectă în bălțile de pe asfalt. A plouat torențial, în reprize zgomotoase, de ziceai că cineva, acolo sus, își stoarce rufele peste pământ. Degeaba ne zicem că rufele murdare se spală în familie. Până la urmă se pare că ne înrudim cu toții, avem bucăți comune de ADN și rufe identice de primenit.
Într-un final, a căzut și noaptea. Cu totul. Dintr-o dată. Cu nici câteva secunde în urmă, o ultima dâră de lumină zgâria fața uneia dintre statui, punându-i o sclipire bizară în priviri. Acum, nimic. Degeaba mă uit în sus. Nu se mai întâmplă nimic acolo. Tot ceea ce era, acum e doar ce îmi aduc eu aminte. Ca-ntr-un joc de memorie cu un singur jucător și fără miză. Doar cu un București lăsat singur după ploaie, cufundat în mijloc de iunie și învelit cu o cer de noapte, cu modele mitologice. Doar atât.
5 comentarii:
Adevarat!
ce frumos scrii
Interesant! Frumoasa abordare a spatiului din jur.
Merci
E prima data cand am ridicat ochii spre cupola
Trimiteți un comentariu