După Deep Purple-ul de sâmbătă seara (apropo, profit de ocazie să vă anunț că, deși teoretic mijloacele de transport în comun ar trebui să funcționeze până la miezul nopții, începând cu 23h30 se retrag, practic, cu toatele), duminică am decis să schimb registrul și am ales Abba. Propriu-zis, am fost la Teatrul Excelsior să vedem musicalul Mamma Mia pus în scenă de trupa de teatru a Colegiului Tudor Vianu. Da, da, ați auzit bine: ăia despre care mai toată lumea crede că nu-și ridică ochii din cărțile de mate și info, aseară cântau și mai ales, dansau de rupeau, într-un spectacol foarte frumos care se datorează- iarăși o surpriză- profului de Informatică, Marcel Homorodean. Si nu, nu este vorba defel despre un profesor tânăr cum ați putea crede, ci despre un domn respectabil, trecut și de prima și de a doua tinerețe, dar care s-a pus la mintea copiilor ăstora și a ieșit un musical jos pălăria. Sigur că nu e totul perfect, sigur că au existat și mici bâlbe, și mici probleme tehnice și poate că nici vocile nu sunt ca cele de pe Broadway sau din ecranizarea cu Meryl Streep, dar, să nu uităm că vorbim despre niște puști de liceu!

In dreapta, preferata noastră- a mea și a Anei- rupea scena puștoaica aia

Recunosc că pe lângă plăcerea reală de a vedea niște copii talentați și frumoși (mai ales tipul ăla înalt, zicea aseară, Ana), am privit totul cu nostalgie, fiindcă acum mai bine de douăzeci și ceva de ani (ei bine nu vă spun și câți), eu însămi am jucat într-un Molière, în franceză, la Liceul Lazăr. Cred că a fost atunci una dintre cele mai faine experiențe din adolescența mea, chiar dacă în urma ei, am lipsit atât de mult la orele de mate că era să repet clasa. Probabil că aș fi lipsit oricum, fiindcă nu înțelegeam mare lucru din ce explica omul ăla. Dar cu piesa aia de teatru cu care am ajuns, de altfel, în Franța, am trăit câteva luni bune, într-o bulă de energie pe care nu cred că mi-a mai dat-o cineva vreodată. Si pentru că parcă vă aud întrebându-vă da' ce-ai jucat? Ce-ai jucat?, ei bine era Burghezul gentilom, iar eu eram servanta. Hm, adică nici măcar nu erai îmbrăcată frumos, mi-a zis Ana, dezamăgită. Oh, ba da. Aveam eu mătură, dar și o rochie cu decolteu, verde și care se înfoia toată dacă făceam piruete.

Mamma Mia, ce a trecut timpul!

 Dar, în fine, nu despre mine era vorba în postarea asta, ci despre Mamma Mia a celor de la Vianu. Piesa se joacă pe scena Teatrului Excelsior pe care țin să-l felicit pentru repertoriul adresat adolescenților. Este al doilea spectacol după EmojiPlay dedicat copiilor mai mari pe care-l văd cu Ana aici și, ca și prima dată, am plecat încântate.

Iată-l si pe ăla de care i-a plăcut Anei- cel în cămașă roșie

Pentru a vedea evenimentele viitoare de pe scena de la Excelsior, cât și situația biletelor (unele spectacole sunt deja sold out), aruncați un ochi aici. 

Si scena de final în care deliciul l-au făcut cei doi "preoți", absolut magnifici

Am iesit pe balcon să o petrec cu privirea până avea să vină prietena ei, să o ia în vizită. Prima dată când a închis grăbită ușa după, ea avea să se întoarcă câteva minute mai târziu pentru că "mami, iar e pechinezul ăla de la parter singur, în hol". Ii e frică de câinii mici și imprevizibili. Ii place să știe la ce se poate aștepta. Surprizele, chiar și cele plăcute, o sperie. Iată-mă așadar ieșită pe balcon, printre vaze cu flori și ghivece, ținându-i companie și ferind-o de pericole. Apoi, ea a plecat. Am rămas singură cu o ploaie caldă în creștet, printre bujori, narcise și resturi de nu-mă-uita scoase la aer, precum scoți copiii sau cățeii. Plouă a vară, mi-a spus de sub umbrelă, înainte să se ducă după prietenă. Plouă cald, i-am răspuns și am început să curăț absent niște frunze moarte din jardiniera cu panseluțe.

Era mică, să fi avut patru sau cinci ani când pândeam de după perdele ploile de vară și ieșeam să ne jucăm în bălți. Uneori cu cizme de cauciuc, alteori doar în sandale. Odată, după o furtună năpraznică, am descălțat-o și am lăsat-o să tropăie în toate bălțile cu apă călduță și murdară, aruncând în jur stropi de ploaie și chiote de bucurie. Acum și-a luat umbrelă să nu-și ude tricoul cel nou. L-a luat singură, de la mall. A fost cu o vecină de aceeași vârstă, doar ele două, fiecare din ele cu banii numărați pentru un singur lucru. Cred că am stat o oră în cabina de probă și am încercat tot ce se putea! Peste două săptămâni face doisprezece ani. Imi place tricoul. E bleu cu un ananas mic și galben. Cel pe care îl văzusem eu cu două zile în urmă era mai frumos. Cel puțin așa cred eu. Dar ei nu i-am spus nimic.Nici nu aș fi putut. Se supără. Chiar și când tac.

Acum, am rămas singură, pe balcon, cu o zi întreagă doar pentru mine. Mă gândesc că ar trebui să mănânc de prânz și deschid frigiderul căutând ceva rămas de zilele trecute. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când e doar pentru mine ajung să mănânc chestii pe care altfel, aș risca poate să le arunc. O bucățică de pui rămasă de ieri, un rest de salată de vinete, un dovlecel pane, o jumătate de roșie sau poate o lingură de supă. Mă uit la ploaie printre frunzele de nu-mă-uita. Le-am plantat acum vreo lună și deși florile s-au uscat, a rămas un snop de frunze care nu se sfiește să crească, pleznind parcă de sănătate. Parcă nu mă îndemn să intru-n casă. Si parcă aș mânca totuși ceva bun. Si brusc, îmi dau seama cât e de simplu. Până la urmă, nu vreau mare lucru: doar să-mi fac plăcere. Așa că îmi aranjez frumos masa pe balcon. Cu supă și burger de casă cu legume la tigaie. Cu un pahar înalt, cu picior, cu vin roșu. De Bordeaux. Merge cu frunzele, cu bujorii, cu vara de dă să vină, trimițând ploile înainte. Dar mai ales, merge cu mine.

Adăugați o legendă

Telefonul îmi vibrează în buzunar, semn că tocmai am primit un mesaj. Sunt la birou, absorbită cu totul de un text pe care trebuie să-l traduc cât pot de repede. Arunc o privire către ecranul mobilului: mami, am greșit la teză! Răspund: se mai întâmplă. Incearcă să afli cum ar fi trebuit rezolvat, ca să știi data viitoare! Trimit mesajul și mă reîntorc la textul meu. Stai așa...nu m-am enervat? Nu am simțit cum vorbele mi se urcă în gât, gata să fie ambalate în reproșuri și strigate pe tonul care altădată, în copilărie, mă făcea să consider orice notă mai mică de nouă o adevărată tragedie? Ei bine, nu. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat și sper să nici nu se mai întâmple. Pur și simplu, pentru că în ultimul an am decis că singura persoană care îmi datorează mie ceva, care mă poate cu adevărat face mândră sau dimpotrivă, dezamăgi, care știe și chiar trebuie să mă facă fericită, sunt doar eu însămi. Nu copilul. Copilul are nevoie de iubirea, de atenția și grija mea, de îmbrățișările mele și nu de frustrările cu care, din păcate, ajungem marea noastră majoritate, să conviețuim, considerând, de cele mai multe ori, că ele vin obligatoriu la pachet cu maturitatea.

Multă vreme am crezut că rolul de părinte presupune să te lași pe tine deoparte și să te ocupi, în primul rând, de copii. Problema este că atunci când îți întorci spatele, tot ceea ce ți-ai dorit pentru tine, tot ceea ce nu s-a întâmplat, tot ceea ce ai visat și abandonat de frică sau din comoditate sau poate doar pentru că nimeni din jur nu te-a luat în serios, ei bine, toate acestea ajung să se transforme în presiune pusă pe umerii copiilor. Ce simți atunci când lași furia să iasă sub formă de țipete, când te lași pradă nervilor, când critici și arunci vorbe dure? E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare din noi. Răspunsul nu este evident și nici simplu. La mine era vorba de forță. Mă simțeam puternică, era o poziție de forță care îmi dădea ocazia să pretind ce mi se pretinsese și mie de-a lungul anilor de școală. Acum câteva luni, într-o discuție cu cineva, am recunoscut că aproape toată viața mea de adult am simțit că, prin ceea ce am făcut sau mai degrabă n-am făcut, am dezamăgit profund.

Am fost crescută să dovedesc: că pot, că sunt deștepteaptă, că mă duce capul, că reușesc să fac cel mai bine. Si apoi? Apoi, nimic. Tata a murit, eu am terminat liceul, facultatea, m-am angajat dintr-o întâmplare (de fapt, nimic nu e întâmplător) tot acolo unde lucrase și el la începutul carierei. NU cred că voiam să fiu ca el, ci mai degrabă speram să-l mulțumesc. Chiar și post mortem. Doar că, spre deosebire de el, eu nu am făcut carieră. Am rămas pe loc, la același birou, de peste douăzeci de ani, cu sentimentul că ceea ce fac în viață este o pierdere de vreme. In timpul ăsta, singura mare realizare, a fost, copilul. Ori, din clipa în care îți așezi, chiar și inconștient, copiii, pe lista succeselor în viață, îi obligi, involuntar, să facă totul ca să te mulțumească. Si știți ce? Nu vor reuși niciodată. Pentru că nu au cum. Nemulțumirea nu este dată de o notă proastă, de dezordinea din camera lor, de un răspuns impertinent sau de un pahar spart. Ci de faptul că de multe ori nu ducem viața pe care ne-am dori-o. Sau așa cum ne-am dori-o. Și toată zbaterea aia interioară, tot ghemul acela de frustrări și tristeți, toate dorințele ascunse în spatele rațiunii, se tranformă în demoni care ne fac să ne lăsăm pradă furiilor.Din păcate, pentru mulți părinți, ideea de a se ocupa și de ei, nu doar de copii, vine la pachet cu sentimentul de vină. Sigur, e un întreg cor antic format din bunici, mătuși, prieteni, rude sau facebook care să te arate cu degetul ori de câte ori ai lăsat, chiar și pentru câteva minute, copilul pe planul doi. Dar o să vă zic ce mi-a fost și mie spus în anul din urmă: de multe ori, când frustrările dor foarte tare, trebuie să te porți ca-ntr-un accident de avion: întâi îți pui tu masca de oxigen și apoi te ocupi de copil. Pentru că un părinte nefericit va crește automat un copil nefericit.


Ce se întâmplă când furtunile trec, când reușești cumva să faci pace cu tine, când cu ajutor sau nu, îți iei inima-n dinți și-ți recunoști cu glas tare tristețea și nemulțumirea? Simplu. Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple de mult: începi să te ocupi de tine, să te îngrijești, să te lași, în sfârșit să greșești pentru că, pe vremuri, simțeai că nu ți-e permis să faci erori. Intr-un cuvânt: începi să te faci fericit sau măcar să încerci. Si dintr-o dată, o să descoperi ceva: presiunea pe copil dispare, aproape de la sine. Cel mic nu mai este acolo să-ți satisfacă sau să-ți împlinească vise sau idealuri de ale tale. Pentru asta exiști tu, adultul: să te ocupi de copilul din tine, cel care poartă toată durerea din viața ta, cel pe care l-ai rănit de atâtea ori, încât în cele mai multe cazuri este plin de semne. In tristețe, nimic nu se pierde și nu se uită. In schimb, totul se poate înțelege și ierta. Incepând cu propria persoană.

Habar nu am cât o să ia Ana la teză. Dar e nota ei. Și tristețea ei. Eu am fost doar acolo, cu brațele deschise, cât să o cuprind și să-i spun ceea ce fiecare dintre noi avem nevoie să auzim cât de des se poate: stai liniștită, o să fie bine. Și orice s-ar întâmpla, să știi că eu te iubesc!

Mirosul ăla de ud, de pământ reavăn înnegrit de la ploaie, peste care se lasă umbrele copacilor de-acum verzi pe de-a-ntregul. Vine vara. Același miros, cu ani în urmă, amestecat cu iz de rășină și frunze putrezite. Pădurea era peste tot. In spatele vilelor pline de oameni de cum urca soarele pe cerul de iunie creșteau brazi cu poalele acoperite de mușchi și ciuperci uriașe care, la fiece ploaie, răspândeau în aer ceea ce eu numesc astăzi miros de copilărie. Dacă o luai în sus, după vila 10 (căci fiecare vila avea propriul ei număr), drumul traversa un poligon unde noi, copiii, căutau cartușe pe care le lăsam apoi să cadă din pumni, eliberându-ne astfel degetele pentru zmeură și fragi. Inaintam în șir indian pe poteca ce șerpuia de-a lungul pârâului, făcând concurs de mers pe pietre sau de traversat albia pe câte vreun buștean prăvălit de-a latul. Mergeam singuri, fără părinți și fără grija că am fi putut păți ceva. Doar eram mulți și zgomotoși de am fi băgat în sperieți orice ființă care ne-ar fi putut vrea răul. Până și câinii fugeau când ne vedeau. Nu toți. Era un dulău mare și alb care ieșea din curte de la doamna Faur de fiecare dată când treceam pe acolo. Il chema Țuchi și se ținea o bucată de drum după noi, ca și cum ar fi vrut să se asigure că am ajuns suficient de departe cât să nu mai trezim vecinii cu râsetele noastre.

Vara, când ploua, ploua vreo câteva zile. Te trezeai într-o dimineață cu cerul jos, greu de nori și știai că urmează să stai la adăpost, în vilă și să aștepți să treacă. Numai bine să faci și tu niște teme de vacanță, zicea mama și dădea la o parte, de pe masă, ceașca de cafea, fierbătorul, ochelarii și vreun cuțit sau lingură uitate de la micul dejun ca să-ți facă ție loc de caiete și culegeri. La parter, toate vilele aveau un fel de living comun pentru cele câteva camere mobilate doar cu strictul necesar- unul sau două paturi, unul sau două scaune și un dulap- iar la fiecare etaj, pe hol, era o baie cu cadă. Făceam cu rândul, cu prosopul într-o mână, pasta de dinți în cealaltă și periuța între buze, pândind zgomotul zăvorului, semn că baia urma să se elibereze. Apoi, cu caiete sub braț, coboram în living și ocupam masa cu temele noastre de vacanță. Asta până mai apărea vreun copil de pe palier sau din vecini cu vreo cutie de Bunul gospodar sub braț sau cu un pachet de cărți de joc. Mamaaaa, pot să mai fac și mâine la mate? Că cică o să plouă toată săptămâna!

Azi îmi miroase la fel ca atunci: a apă adunată pe frunze, amestecată cu pământ, rămasă pe firele de iarbă și pe conurile de brad răpuse de vânt. Cu tot norul de pe cer, vara își vede liniștită de treabă: un castan înroșit de atâta floarea se ridică drept în fața mea ca și cum ar vrea să-mi țină drumul. In parc miroase amețitor a glicină și a reavăn. Tocmai s-a cosit iarba și de-a stânga și de-a dreapta aleilor, snopuri ude zac ca niște corpuri chircite. Aleea dă să mă scoată afară din parc,  spre mirosul de asfalt, cafea și cotidian. Mă las mânată către ieșire. Acolo, fix înainte de o poartă vopsită în verde,  o bancă. Și deci, o decizie sau în fine, un fel de alternativă: să mai rămân sau să ies. Aveți grijă că e udă, îmi strigă o femeie înarmată cu o mătură din nuiele cu care zgârie asfaltul, împrăștiind în mod egal picăturile de apă de-a latul aleii. A plouat de-a rupt și cred că mai dă o tură la cum mă dor genunchii, îmi zice în timp ce mâinile continuă să i se miște frenetic odată cu măturoiul. Mă uit spre cer. E lăptos ca privirea de nou născut. Vila 10 nu mai există. Nici Țuchi. Si, cu un pic de noroc, vor dispărea și temele de vacanță. Iar astăzi, toate camerele au baie. Doar vara miroase la fel. Sterg cu mâna picăturile de pe bancă și decid să mai stau un pic.

Mă dusei la Timișoara. Cu Ana cu tot. Mai bine zis, am profitat de vacanța ei ca să descopăr și eu, la patruzeci și ceva de ani, orașele patriei. Ați înțeles bine, spre rușinea mea, a fost prima mea vizită în Timișoara. Mai întâi, merită spus că grație zborurilor low cost, e foarte ușor și relativ ieftin de ajuns. Noi am zburat cu Ryanair și am plătit pe două bilete, luate cu trei săptămâni înainte, undeva spre 70 de euro. Cred că se poate economisi și mai mult, dacă vă organizați din timp.

Odată ajunși pe aeroportul din Timișoara, nu e nevoie să chemați taxi-ul. Există un autobuz cam din oră în oră, poate chiar mai frecvent, care vă va duce în centru, la stația Bastion. O călătorie costă 2,50 lei, iar biletele se cumpără de la un ghișeu, din aeroport și se compostează în navetă (atenție să vă notați orarul pentru că cel de pe net, același cu cel oferit și la Centrul de informare turistică din oraș, nu mai e valabil). Și pentru că o să aveți în mod normal niște timpi morți de umplut, până vine autobuzul,  puteți să vă răsfățați cu o gustare în cafeneaua de după zona de check in. Pentru că prețurile sunt absolut decente: 9 lei un sandvici generos, 7 lei un fresh de portocale, 5 lei o plăcintă foarte bună, cu mere și 4 lei parcă, un expresso lung. Așadar, încercați să nu cădeți pradă foamei nici pe Otopeni unde prețurile sunt exagerate după părerea mea și nici în avion unde un croissant e doi euro. Jucați și voi fazan 45 de minute cât durează zborul ca să-l faceți pe cel mic să uite de foame și apoi, profitați de prețurile bănățene mai mult decât decente.

Eu și cu Ana am stat două nopți la Timișoara și trei zile pline: de miercuri, de la nouă de dimineață, când am aterizat, până vineri, la șapte și ceva seara, când am decolat. Cazările sunt nenumărate. Eu am ales Casa Leone pentru niște motive, recunosc, cu totul subiective: un discount pe booking, o curte cu zidurile pictate în fațade de buticuri franțuzești (din păcate erau niște lucrări în ea de la o țeavă spartă, așa că am beneficiat doar de curtea din față), o distanță rezonabilă de mers per pedes până-n centru și multe comentarii laudative de la turiști străini. De altfel, la micul dejun, eram singurele românce. Familia care administrează pensiunea vorbește  șapte limbi (eu i-am auzit vorbind cinci dintre ele) și sunt de treabă. Camerele sunt ok, curate, baia este mare, wifi-ul merge bine, iar micul dejun este corect.

In curtea din spate

Să trecem și la partea practică a vacanței și anume ce e de făcut prin Timișoara. In primul rând e plin de parcuri. Adică, dacă te uiți pe o hartă, vezi verde în fața ochilor. Cel mai tare Anei i-a plăcut Parcul copiilor unde există locuri de joacă și posibilitatea să închiriezi, pentru 15 lei pentru 30 de minute, o trotinetă electrică cu care să te plimbi în sus și-n jos. Vizavi, se află Parcul Rozelor care cred că este minunat când vor fi înflorit trandafirii, ceea ce, la începutul lui mai, nu era cazul. Dacă doriți doar să vă plimbați, să vă jucați cu mingea sau să vă dați cu trotineta, puteți merge în Parcul central sau și mai bine, în cel Botanic. Oricare va fi parcul în care veți merge, o să dați peste flori, gazon perfect, alei curate și câini la plimbare. Spre bucuria Anei, și-a găsit cam pe fiecare alee câte un patruped bun de mângâiat.

Pentru aceea dintre voi care nu cunosc Timișoara, să spunem că cetatea al cărei nume vine de la râul Timiș a trecut prin nenumărate stăpâniri. A început să se dezvolte în secolul XIV sub dominația ungară a lui Carol Robert de Anjou, devenind pentru scurt timp și capitală a Regatului Ungar. Cucerită apoi de otomani în secolul XVI, Timișoara va fi pentru aproape două secole un important bastion militar turcesc, înainte de a fi cucerită, în 1716, de Imperiul Habsburgic.Clădirile importante din oraș afișează de altfel un ușor aer vienez. Păcat că multe dintre ele sunt lăsate în paragină. Poate ar fi interesant de spus că, conform Wikipedia, orașul ar deține cel mai important patrimoniu de clădiri istorice din România, adică vreo 14500. Centrul orașului este format din trei piețe care dau practic, una într-alta. Prima dintre ele, Piața Victoriei, plină de cafenele și porumbei care îți ciugulesc din mână, este flancată la un capăt de Catedrala Mitropolitană (cea mai înaltă biserică din România (90,5 m) exceptând viitoarea Catedrala a Mântuirii Neamului și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei) și de Opera din Timișoara unde am ajuns, întâmplător, în prima seară, să vedem Gaițele cu Teatrul din Târgoviște. Ce s-a întâmplat a fost că am văzut lume la intrare și ducându-ne să întrebăm ce se joacă, ne-am trezit invitate, pe gratis, în sală, de fata de la Secretariatul literar care pur și simplu a vrut să ne facă o bucurie.

Cei care ați prins anii de comunism, vă mai aduceți aminte cum de fiecare dată când se băga zahăr, ulei, făină sau alte alimente ce puteau fi păstrate, cumpăram compulsiv, cât puteam de mult, doar "ca să fie"? Sigur, asta în București unde nu era totul pe cartelă și unde toate cele enumerate mai sus se găseau mai usor, mai pe sub mână și mai ales, mai pe la celebrele case de comenzi. Imi aduc aminte că și în primii ani de după revoluție, mama încă se ducea în magazine să-și refacă periodic stocul de alimente de primă necesitate, căci, zicea ea, nu se știe niciodată cum riscă să se întoarcă vremurile apuse.

Ei bine, vreau să vă zic că este momentul să punem și noi în aplicare metodele strămoșești de aprovizionare și să dăm iama în farmacii ca să cumpărăm...tot. Adică, normal că nu vă doare chiar tot acum, dar cum autoritățile noastre mizericordioase au decis într-un avânt populist să scadă prețurile la medicamente, producătorii au decis, la rândul lor, să-și facă bagajele și să plece de pe piața românească. Concluzia? Nu se mai găsesc diverse. De exemplu, o pastiluță care se dă în anumite afecțiuni, pe termen lung. Fără ea, ai cam încurcat-o. Dacă ai ghinionul și cineva din familie trebuie să înghită la pastiluțe d-astea zilnic, ani și ani, nu poți decât să speri că ăștia cu Catedrala neamului se vor grăbi să termine construcția înainte să se termine ultima pastilă din stoc și că Cel de sus va fi acasă și disponibil pentru tine și familia ta. Totuși, am găsit în anumite farmacii niște rămășițe din acest medicament, dar "este varianta necompensată, produsă în Bulgaria", mi-a zis farmacista, spunându-mi că "medicamentul de pe rețetă, făcut în Germania, nu a mai fost importat de luni bune". Bineînțeles că medicul specialist habar nu are, că deh, asta e, e și el om și nu le știe nici el pe toate. Si da, cu scuzele de rigoare, tonul este ironic, căci mi-am cam pierdut optimismul și simțul umorului după ce am bătut farmaciile în lung și-n lat.

Din păcate, nu e vorba doar de pastiluțele mele. Pe lângă ele, mai sunt și altele. Eu am aflat de anumite vaccinuri, de tratamente oculare și de citostatice care lipsesc din spitale. Cică ar fi vreo 18 medicamente pentru chimioterapie dintre care unele, se pare, s-ar găsi în depozitul Unifarm, dar nu s-a stabilit prețul de achiziție și deci, zac acolo în timp ce bolnavii speră să nu moară între timp.

Nu știu să vă spun ce soluții ar fi. Niște idei găsim la Simona Tache.Eu zic însă să vă faceți o listă cu cele necesare, să vă duceți la farmacie și să cumpărați compulsiv, ca pe timpul lui Nea Nicu, "ca să fie". Căci nu se știe niciodată cum riscă să se întoarcă vremurile apuse.

Primul lucru pe care-l simt când intru înăuntru, este răcoarea. În sfârşit un loc unde pot să mă ascund de soare şi de toropeala cu care se însoţeşte la orele amiezii. Caut din priviri unde să mă aşez. Nu vreau un scaun, sau mai bine zis, aş vrea mai mult decât un simplu scaun. Îmi plimb privirile de jur împrejur, peste cărţi, rafturi, titluri, nume. Prin uşa de sticlă, se vede oraşul de afară, cu piaţa Unirii pe care o ghicesc la câţiva metri şi cu străduţa cuminte ce trece prin faţa librăriei. Mă simt ca într-o căsuţă englezească din filmele poliţiste. Nu din cele în care acţiune se petrece la Londra, ci din cele cu crime într-un sătuc unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, unde casele au unghere şi poveşti de familie ciudate.

Stau în picioare, chipurile caut ceva din priviri şi mă tot gândesc unde să mă aşez să-mi trag sufletul. Sigur, aş fi putut foarte bine să mă aşez pe o bancă, în Parcul botanic sau chiar direct în Piaţă. Nu era nevoie să vin într-o librărie. Dar ceva m-a atras aici, şi nu sunt doar bufniţele care-i dau şi numele. La două bufniţe. Deşi ele sunt mult mai multe şi sunt peste tot sub formă de perne, de căni, de cuier, de picturi şi de câte şi mai câte. Copila mi-a dat demult drumul la mână şi s-a cuibărit pe jos, pe un fel de fotoliu -pernă un pic prea mic pentru ea. Acum stă cu capul atârnat pe spate şi cu picioarele într-o parte şi citeşte dintr-o carte de matematică amuzantă.

Imi caut şi eu ceva de răsfoit, nu de alta dar mi se pare că toată lumea din jur vede deja că sunt o impostoare. Că am intrat nu să cumpăr, ci să-mi trag sufletul. Şi deodată îl văd. A fost tot timpul acolo, la nici un metru de mine- un balansoar alb, din lemn, cu spătar înalt şi elegant, cu braţe subţiri pe care pot să-mi strâng degetele în timp ce-mi fac încetişor vânt. Se leagănă din faţă-n spate fără zgomot, ducându-mă cu gândul în dormitorul părinţilor unde un balansoar identic stătea într-un colţ, rezemat de un perete, ascuns de cele mai multe ori sub un maldăr de haine. Când eram mică, îmi plăcea să mă cocoţ pe el, să mă aşez turceşte şi să-mi fac vânt cât de tare pot, aplecându-mă în faţă şi-n spate. Îl simţeam mai mult ca pe un prieten, decât ca pe un scaun. Şi asta pentru că se mişca. Pentru că atunci când mă suiam în el şi închideam ochii puteam să mă joc de-a trenul sau chiar de-a elefantul, aşa cum văzusem eu într-un episod din Cărţile Junglei, într-o duminică dimineaţa, la Lumea copiilor. Apoi, dacă-l lăsam la perete, mă puteam târâ în spatele lui şi nimeni nu mai reuşea să mă găsească. Am stat acolo o seară întreagă ca să mă ascund de un prieten de-alor mei, aflat la noi în vizită şi care m-a certat că-mi rod unghiile. Nu m-a certat tare, dar mi-a spus că el e doctor şi că ştie că nu e sănătos. Pe vremea aceea mi-era tare frică de doctori. Unul dintre ei mă smulsese din braţe, de la mama, când căzusem de pe un gard şi-mi rupsesem mâna. Şi de atunci nu mai voiam să aud de doctori. Aşa că-n seara aceea, am tras balansoarul de la perete cât să-mi fac loc şi m-am ascuns după el să nu care cumva să se mai uite doctorul ăla la mâinile mele. Am ieşit din ascunzătoare vreo oră mai târziu. Mi se făcuse foame şi invitaţii riscau să termine toată salata de boeuf.

Deschid ochii şi privirea mi se intersectează cu cea a unei bufniţe pictate pe o pernă. Copila aproape a aţipit pe jos. Stă pe spate şi fixează tavanul, cu cartea deschisă, pe burtă.Afara lumina pare mai apoasă semn că soarele s-a domolit şi dă să se retragă.
- Mama, mergem? Mi-e foame!

Mă ridic şi balansoarul scoate un sunet ca un fel de scâncet. Mă uit la el ca şi cum aş aştepta să spună ceva şi-mi trec vârful degetelor pe braţele lui. Închid cartea luată la întâmplare şi mă uit la Ana.
- Ce-ai vrea să mănânci?
Se ridică veselă de pe jos, îşi trage pantalonii care se lăsaseră sub burtă şi cu ochii la bufniţele de pe pereţi, zice ca pentru sine:
- Ştiu şi eu, mi-e poftă de nişte salată de boeuf, d-aia cum face bunica!
Zâmbesc ca pentru mine şi-mi spun în gând, cu ochii încă la balansoar şi mie. Şi fără să-mi dau seama, mă surprind uitându-mă la unghii. E în regulă. Sunt mari şi date cu ojă, semn că pot ieşi liniştită din ascunzătoare.