Vă povesteam ieri cum Ana şi alţi colegi de clasă au fost pedepsiţi de doamna şi ameninţaţi că li se va pune poza pe Net să-i vadă tot poporul cât au fost de răi.

Ei bine, ieri seară Ana mea se întâlneşte în parc cu colega ei de bancă ce fusese şi ea parte din grupul turbulent din clasă.

Dacă fie-mea era încă bulversată de perspectiva de a circula la liber pe Internet, Mara, o blondă cu ochi albaştri şi zâmbet suav a ştiut să ia partea bună a lucrurilor:

- Auzi Ana, zice blonda, tu te-ai văzut pe Net? Că eu am pus-o pe bunica să-mi caute poza să văd şi eu dacă arătam bine!

Cred cu tărie în zicerea conform căreia copilul face nu ceea ce zice părintele, ci ceea ce face părintele. Încă de când Ana era doar un boţ cu ochi, am decis să nu o minţim. Sau, mai bine zis, i-am spus că singura justificare a unei minciuni este dacă ea îl ajută să fie mai fericit pe cel căruia i-o spui . Cum să-i fi spus că situaţia e într-adevăr gravă atunci când ea stătea lipită de mine, cu gura plină de sânge şi mă tot întreba dacă dinţii ei se vor face bine? Sau cum să-i fi spus mama tatălui meu că e pe moarte atunci când a fost internat cu ani în urmă, în fază terminală? Deci, în astfel de situaţii consider că minciuna sau mai bine zis nespunerea adevărului e binevenită.

Dar altfel, nu. Nu ne-am minţit copilul, nu l-am ameninţat aiurea, nu i-am spus niciodată că dacă nu e cuminte vine poliţia, sau baubau, nu ne-am prefăcut că plecăm şi-l lăsăm în urmă şi mai ales, nu i-am promis nimic din ceea ce ştim că nu vom face. Iar dacă, din greşeală, nu am putut să ne ţinem de cuvânt, i-am cerut scuze.

De vreo câteva luni, Ana îşi doreşte cu disperare un căţel. A şi văzut unul într-un magazin şi pur şi simplu s-a prăbuşit lângă cuşca lui, plângând în hohote, atunci când i-am spus că regret nespus, dar nu pot să-i iau un animal. Am ţinut-o în braţe până s-a liniştit, am mângâiat-o, i-am zis că o înţeleg, dar că nu pot să-i promit un astfel de cadou.

Dau să ies din curtea şcolii, când mă trezesc că mama colegei de bancă a Anei îmi şopteşte la ureche:
– Doamna s-a plâns de copii!
– Dar ce naiba au făcut? zic.
– Cică nu se aştepta la un asemenea nivel al clasei, zice.

Fac ochii mari şi casc o gură întrebătoare.
– Mi-a zis că avea alte pretenţii de la ei, să ştie mai multe, să fie mai puţin zgomotoşi şi mai puşi pe treabă.

Aşadar, dragi mămici de copii preşcolari. Nu contează că la noi în ţară grădiniţa nu e obligatorie, nu contează că logica şi bunul simţ spun să dai copilul la şcoală să înveţe carte. Copilul trebuie să ştie cât de multe se poate încă dinainte de a ajunge în bancă. Teoria asta că cei mici au nevoie să se joace, să alerge, să bată mingea şi să învârtă cuburi e o mare tâmpenie. Ei bine nu, ei trebuie să valorifice la maxim primii ani de viaţă pentru a pune burta pe carte ca atunci când ajung în sfârşit la şcoală să fie la un nivel capabil să satisfacă genialitatea pedagogilor români.

Păi n-a zis ea, doamna, la şedinţa cu părinţii, că de acum înainte nu avem voie să ne pupăm copii decât în somn? Şi noi, tâmpiţii, n-am ascultat-o. Iar acum, nivelul clasei nu e cel sperat.

Dragă doamnă, îmi pare sincer rău că sunteţi dezamăgită de cei mici şi implicit de noi, cei mari. Nu ştiu la ce v-aţi aşteptat atunci când aţi aruncat un ochi (poate chiar doi) pe tabelul cu locurile noastre de muncă. V-oţi fi gândit că la asemenea adunătură de absolvenţi de facultăţi, ne-om fi ambiţionat şi noi să începem cu meditaţiile la mate şi română încă din stadiul fetal pentru a nu produce dezamăgirea ilustrei şcoli româneşti. Iar noi, inconştienţii, ne-am pus la bătaie intelectul să citim cărţi de parenting, să încurajăm dezvoltarea armonioasă a copilului, să ne asigurăm că se simte iubit şi că e fericit şi, culmea tupeului, să-i respectăm ritmul de învăţare şi până la urmă de viaţă!

Iertare, dragă doamnă, şi nu ştiu de ce, dar cred că la proxima şedinţă cu părinţii, o să aveţi deja o soluţie pentru a ne salva pe noi şi pe copiii noştri de la pierzanie: un program de lucru mai intens la afterschool-ul cu care colaboraţi.

Două pagini pline. Una în caiet şi cealaltă în carte. Scrise la un rând şi ăla puchinos. La început păreau cât de cât drepte (mă rog, oblice), spre final însă, începeau să se întindă în toate părţile. Nu foarte tare, nu foarte rău, ci cât să mă facă să întreb:

- Măi mamă, de ce...?

Şi gata. Atât am apucat să spun. În clipa următoare, stătea cu buza în jos, zgâlţâindu-se de plâns.
- Acum de ce plângi?

Tace şi-şi trage mucii.
- Păi tu nu vezi că liniuţele astea sunt strâmbe şi nu ajung până jos, ca celelalte?

Se pune iar pe bocit.
- Lasă plânsul că nu rezolvi nimic, decât că mă enervezi pe mine! zic şi ridic tonul.

Până să-mi dau seama, am scăpat-o. Am spus-o, deşi mi-am promis că voi face exerciţii de yoga înainte să intru la ea în cameră. Mă uit cum se mucăreşte în continuare, mă uit la liniuţele din caiet şi vin să vă întreb şi pe voi: la ce mama dracului folosesc liniuţele astea? Că şi pe vremea noastră ne asasinau cu ele, iar eu, deşi eram de nota 10 la tras linii şi bastonaşe, am un scris de tot rahatul. Noroc cu computerul la care oricum scriem cu toţii. Nu zic că nu e bine să ştii să scrii şi de mână, dar chiar e nevoie de pagini întregi de liniuţe pentru asta?

Problema e că tocmai stupizenia şi cantitatea acestor teme mă face să-mi sar din pepeni de faţă cu bietul copil care altfel a fost de toată isprava. Şi-a făcut singur lecţiile, a tras la linii o oră fără pauză ca apoi să vină mă-sa să urle la el frustrată de sistem.

Aşa că, am tras aer în piept, am lăsat liniile aşa strâmbe cum erau în caiet, m-am uitat în ochii Anei şi i-am spus:

- Îmi pare rău că m-am supărat. Am greşit. Sunt foarte mândră de tine că ţi-ai făcut temele singură şi că ai făcut cât ai putut tu de bine. Atât te rog: după ce îţi termini temele, gândeşte-te dacă le-ai făcut cât de bine ai putut. Şi dacă crezi că se putea şi mai bine, atunci poate merită să corectezi. Dar doar după ce faci şi tu o pauză. Şi acum, hai în parc să ne jucăm!

Ştie deci cineva la ce folosesc liniuţele? Personal, aş fi încântată să-mi spună cineva şi la ce folosesc temele pentru acasă. Chestia asta cu repetiţia care e mama învăţăturii mi se pare o aiureală. E drept că ajungi să înveţi lucrurile pe care le repeţi, dar le repeţi pentru că ai nevoie de ele, nu pentru că aşa te-au pus la şcoală. Să fim serioşi, câţi dintre voi mai ţineţi minte chestiile tocite în clasă, dar de care nu aţi avut ulterior nevoie? Şi câte lucruri noi nu aţi învăţat atunci când aţi vrut sau aţi fost nevoiţi? Şi de curiozitate: v-au folosit vreodată liniuţele la ceva?

Pe ziua de azi nu am nimic de raportat.

Copilul s-a pus pe picioare, nu a mai dat la boboci, nu s-a mai mucărit, a fost zglobiu şi cu tonus bun toată duminica.

Eu m-am bucurat de soare şi de parc, am profitat de o duminică în familie pentru a da cu aspiratorul şi a face buşeuri la cuptor umplute cu carne. Apropo, am descoperit că au o carne excelentă de viţel la măcelăriile turceşti sau arăbeşti. Aia da carne, frate! Preţul e cam mare (vreo 32 lei kilul de tocată) dar super faină, fără zgârciuri, fibre, grăsime, de un roz trandafiriu superb, o minune!

Azi am început ziua cu voioşie la 6h30, am depus una bucată şcoler în faţa clasei şi am pornit-o spre radio cu o cafea în mână şi 100 de grame de biscuiţi digestivi în cealaltă. Adevărul e că am pus pe mine 3 kile şi nu prea reuşesc să scap de ele. Pe vremuri se duceau singure. O zi fără pâine, o noapte în club şi gata. E drept că nici nu mâncam ca fraiera sandviciuri peste sandviciuri, nu făceam nici prăjituri şi nici nu stăteam seara pe balcon, cu o sticlă de bere în faţă, să liniez caietele copilului la patru pătrăţele fix.

Para concluir: o zi bună, cu soare afară, fără multe de spus, dar cu multe de făcut. Hai că vă las, că mă cheamă datoria!

Vai şi cum mai aşteptam weekendul ăsta! Primul din viaţa ei de şcoler sculat samavolnic în fiecare dimineaţă la 6h30 pentru a fi  înghesuit în cămăşuţa uşor cam strâmtă pe burtă (măsurile i-au fost luate înainte de luna petrecută la ţară cu bunică-sa şi cu borcanele ei de gem) şi scos pe uşă afară în vânt şi frig.

După ce că se mucărea de vreo două zile, după ce că joi noapte nu a dormit mai deloc din pricina nasului înfundat, după ce că a început şi cursurile de engleză la British, după ce că a avut şi niscaiva teme, ieri spre seară a început să se vaite că o doare burtica.

- Ai nevoie la budă? zic pe un ton destul de sec.
- Să încerc, zice ea smiorcăindu-se.

Cinci minute mai târziu, apare victorioasă din baie.
- Am făcut, dar tot mă doare!

Îi dau jumătate de furazolidon. Tot se vaită. Îi fac ceai de mentă. La fel. Hai să încerc cu un triferment. Parcă e mai bine, dar începe să tuşească. Şi tuşeşte şi tuşeşte, ca şi cum i-ar fi rămas un os de peşte în gât. Pe la 21h30 decid să o bag în pat cu tot cu durerea ei de burtă şi behăitul enervant. Şi numai ce o văd că se duce la baie, se aruncă cu capul în closet şi se pune pe un vomitat serios, preţ de vreo 5 minute.
Apoi, se linişteşte, se spală, se bagă în pat şi spune:

- Ce bine că eşti cu mine, mamii! Data trecută când mi-a fost rău, eram la ţară doar cu buni şi tu nu erai cu mine să faci să-mi treacă!

Acum am fost şi ea a adormit liniştită până dimineaţă când eu a trebuit să plec la birou. Şi cum mai aşteptam weekendul ăsta!

Ce bine era la grădiniţă! La grădiniţa ei, nu la a mea. Deşi şi la mine era bine. Grădiniţa mea există şi în ziua de astăzi, undeva în apropiere de Cişmigiu. E o casă mare, cu etaj şi cu arici de metal în vârf de acoperiş, după cum era moda pe vremuri. Niciodată n-am ştiut care era faza cu bila aia cu ţepi ce se punea pe case ca o cireaşă pe tort, dar la trei ani ai mei, eram sigură că e un arici care s-a ascuns pe căsuţă să doarmă mai mult dimineaţa.

Copil privilegiat cu bunică paternă la domiciliu, disponibilă 24 din 24, am beneficiat de o instituţionalizare foarte blândă, care a exclus total creşa, iar grădiniţa a fost din aceea cu program scurt, în casă naţionalizată, cu o curte mică şi trei camere imense cu ferestre cât nişte ochi exoftalmici.

Cu ce îmi ocupam efectiv dimineţile, nu mai ştiu prea bine. Ştiu doar că dansam Haţegana în sala de sport, cu partenrul meu, Emil, că eram responsabilă cu împărţitul cuburilor (dar nimeni nu-mi spusese că trebuie împărţite în mod egal), că mâncam biscuiţi cu măr, că aveam un coleg bâlbâit care colecţiona gândaci vii în cutiuţe de chibrituri, că o iubeam pe doamna Valerica pentru că mă încheia la şireturi şi pe tovarăşa mea, Lidia, pentru că mirosea frumos şi era dată cu ruj.

Îmi aduc aminte cu cât patos cântam Mlădiţe-nmugurite în suflet de copii, în timp ce plesneam de mândrie în costumaşul cel oribil de şoim -- şi continui să mă mir cum de am ajuns om normal după câte prostii am înghiţit atâţia ani, pe nemestecate.

Dar mie mi-a plăcut grădiniţa mea. Şi a Anei mi-a plăcut. Mai ales că în dimineţile ploioase, puteam să chiulim fără să se supere nimeni.