Vai şi cum mai aşteptam weekendul ăsta! Primul din viaţa ei de şcoler sculat samavolnic în fiecare dimineaţă la 6h30 pentru a fi  înghesuit în cămăşuţa uşor cam strâmtă pe burtă (măsurile i-au fost luate înainte de luna petrecută la ţară cu bunică-sa şi cu borcanele ei de gem) şi scos pe uşă afară în vânt şi frig.

După ce că se mucărea de vreo două zile, după ce că joi noapte nu a dormit mai deloc din pricina nasului înfundat, după ce că a început şi cursurile de engleză la British, după ce că a avut şi niscaiva teme, ieri spre seară a început să se vaite că o doare burtica.

- Ai nevoie la budă? zic pe un ton destul de sec.
- Să încerc, zice ea smiorcăindu-se.

Cinci minute mai târziu, apare victorioasă din baie.
- Am făcut, dar tot mă doare!

Îi dau jumătate de furazolidon. Tot se vaită. Îi fac ceai de mentă. La fel. Hai să încerc cu un triferment. Parcă e mai bine, dar începe să tuşească. Şi tuşeşte şi tuşeşte, ca şi cum i-ar fi rămas un os de peşte în gât. Pe la 21h30 decid să o bag în pat cu tot cu durerea ei de burtă şi behăitul enervant. Şi numai ce o văd că se duce la baie, se aruncă cu capul în closet şi se pune pe un vomitat serios, preţ de vreo 5 minute.
Apoi, se linişteşte, se spală, se bagă în pat şi spune:

- Ce bine că eşti cu mine, mamii! Data trecută când mi-a fost rău, eram la ţară doar cu buni şi tu nu erai cu mine să faci să-mi treacă!

Acum am fost şi ea a adormit liniştită până dimineaţă când eu a trebuit să plec la birou. Şi cum mai aşteptam weekendul ăsta!