Ce bine era la grădiniţă! La grădiniţa ei, nu la a mea. Deşi şi la mine era bine. Grădiniţa mea există şi în ziua de astăzi, undeva în apropiere de Cişmigiu. E o casă mare, cu etaj şi cu arici de metal în vârf de acoperiş, după cum era moda pe vremuri. Niciodată n-am ştiut care era faza cu bila aia cu ţepi ce se punea pe case ca o cireaşă pe tort, dar la trei ani ai mei, eram sigură că e un arici care s-a ascuns pe căsuţă să doarmă mai mult dimineaţa.

Copil privilegiat cu bunică paternă la domiciliu, disponibilă 24 din 24, am beneficiat de o instituţionalizare foarte blândă, care a exclus total creşa, iar grădiniţa a fost din aceea cu program scurt, în casă naţionalizată, cu o curte mică şi trei camere imense cu ferestre cât nişte ochi exoftalmici.

Cu ce îmi ocupam efectiv dimineţile, nu mai ştiu prea bine. Ştiu doar că dansam Haţegana în sala de sport, cu partenrul meu, Emil, că eram responsabilă cu împărţitul cuburilor (dar nimeni nu-mi spusese că trebuie împărţite în mod egal), că mâncam biscuiţi cu măr, că aveam un coleg bâlbâit care colecţiona gândaci vii în cutiuţe de chibrituri, că o iubeam pe doamna Valerica pentru că mă încheia la şireturi şi pe tovarăşa mea, Lidia, pentru că mirosea frumos şi era dată cu ruj.

Îmi aduc aminte cu cât patos cântam Mlădiţe-nmugurite în suflet de copii, în timp ce plesneam de mândrie în costumaşul cel oribil de şoim -- şi continui să mă mir cum de am ajuns om normal după câte prostii am înghiţit atâţia ani, pe nemestecate.

Dar mie mi-a plăcut grădiniţa mea. Şi a Anei mi-a plăcut. Mai ales că în dimineţile ploioase, puteam să chiulim fără să se supere nimeni.