Printre satisfacţiile meseriei mele se numără şi faptul că ajung să vorbesc cu fel de fel de oameni, să aflu fel de fel de păreri şi să învăţ fel de fel de lucruri. Iar unul din avantajele de a avea blog este că am unde să vi le spun şi vouă.

Am terminat zilele trecute o anchetă despre relaţiile dintre părinţi şi copii privite din perspectiva presiunii la care sunt supuşi cei mici de către familii şi şcoală în speranţa unui viitor mai frumos şi luminos. Am cunoscut cu aceasta ocazie nişte copii minunaţi, am stat de vorbă şi cu o profesoară extraordinară dintr-un liceu şi chiar şi cu câţiva părinţi. Fără să vreau să intru în dezbateri şi polemici, o să vă spun doar că personal, mă consider foarte câştigată în urma acestei munci pentru că am aflat în sfârşit şi păreri de la sursă nu numai de la specialişti în parenting şi psihologie. Şi da, din păcate, sunt şi păreri care, chiar dacă nu contrazic, măcar ridică mici semne de întrebare, asupra tendinţelor actuale de educaţie şi asupra a ceea ce-şi doresc cu adevărat copiii.

M-am gândit să grupez răspunsurile în funcţie de întrebările pe care le-am adresat, să vă invit să le citiţi şi poate dezbatem după aceea. Deşi cunosc numele tuturor protagoniştilor, nu o să le fac publice pentru că nu vreau să-i expun mai mult decât e necesar.Precizez că jumătate dintre copii sunt la liceu, jumătate la o clasă de colegiu din cadrul aceluiaşi liceu.

La primele picături de ploaie, eram deja în stradă, cu spatele la intrarea în bloc şi privirea înainte către staţia de troleibuz. Lasă că nu o să ne topească până la şcoală, îi zic, gândindu-mă că n-are rost să ne întoarcem acasă după umbrelă. Oricum la prânz urma să o iau eu şi puteam veni echipată cum trebuie în caz că ploaia se decidea să rămână.

Şi s-a decis. Ba chiar a fost atât de convingătoare că în nici zece minute tot gardul şcolii era acoperit de umbrele şi mâini care se agitau frenetic, întinzându-se către copiii jilavi pe care încercau să-i atingă printre zăbrele ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă dintre picuri şi bălţi. Noi avem punctul nostru de întâlnire. La gard, dacă s-ar putea lipită de gard, căci ultima dată ai stat un metru mai în spate şi nu te-am văzut, mami! Dar cum să stai locului şi să aştepţi când vezi curtea şcolii străbătută de un mic pârâiaş format de ploaie în care zeci de picioruşe se scăldau mai mult sau mai puţin de bună voie? După zece minute, mi-am luat inima-n dinţi şi am părăsit gardul, fără însă să-mi iau vreo secundă privirea de la aleea pe unde ştiam că urma să apară. M-am lipit de un grup de părinţi şi împreună am obţinut bunăvoinţa gardianului să intrăm în curte şi să aşteptăm copiii chiar la intrare, cu umbrelele deschise. Şi am aşteptat. Şi am tot aşteptat. După un sfert de oră, o văd cum răsare din spatele meu, udă leoarcă, cu hainele lipite de ea şi cu apa băltind în pantofi. M-ai uitat! Încerc să înţeleg cum naiba a fost posibil să treacă pe lângă mine fără să o văd. Nu înţeleg. Nici până acum. Dar nu-i nimic, nu-mi fac griji că va rămâne cu traume de la mine pentru că azi s-a trezit lăsată de-a binelea la şcoală.


Imaginaţi-vă următoarea situaţie. Sunteţi la birou când ţâr, ţâr telefonul. Pe ecran, număr necunoscut. La capătul firului, copilul cu o voce uşor panicată: mamaa, te sun de pe numărul portarului de la şcoală. Ştii ceva de Mia (asta e bona)? Trebuia să vină de o oră şi nu a ajuns! Linişteşti copilul că probabil s-a încurcat şi bona în orar (Ana are trei zile când iese la o oră şi două când termină la alta), îi spui să rămână cu portarul, linişteşti şi portarul şi-i spui să rămână cu copilul şi începi să cauţi bona. Care nu e de găsit. Acasă nu-i, pe mobil nu răspunde, soţul nu ştie nimic decât că spre unsprezece şi ceva era încă vie. Suni copilul şi-i spui să o aştepte. Aştepţi şi tu un semn, ceva. Până la urmă suni din nou pe mobilul bonei care răspunde calmă. Aloooooo?! Aţi ajuns? Sunteţi bine? Aţi luat copilul? La fel de calmă: e totul în regulă. Am uitat şi eu, nah, ce să-i faci, se mai întâmplă! Păi şi nu mă sunaţi şi pe mine să-mi spuneţi că e ok, că aţi recuperat-o, că n-aţi păţit ceva? V-aş fi sunat de acasă, că acum sunt în autobuz şi e aglomerat. Până la urmă, se sesizează Ana şi mă sună ea când ajung acasă. Acum am ajuns. Am coborât la altă staţie decât trebuia. Mia s-a zăpăcit rău pe ziua de azi. Lasă că vine weekendul şi are timp să se restarteze. Iar eu cred că trebuie discut cu consortul şi să-i facem şi Anei un rând de chei.

Despre Motanov nu ştiam nimic. Nici că este numele unei aşa zise academii pentru oameni mici, nici că-şi trage denumirea de la un motan mooov, nu-i evident?!, după cum îmi zise Ana şi nici că o să-mi facă program în fiecare zi de weekend timp de cinci săptămâni.

Să vă spun ce am făcut: am înscris copila la un atelier de scriere creativă. Vă întrebaţi probabil ce naiba m-a apucat, că parcă nu eram genul mazochist care să alerge sâmbătă şi duminica pe la activităţi extra şcolare. Pur şi simplu mi-a plăcut ideea acestui atelier care departe de a-şi propune să-i facă pe toţi scriitori (slavă domnului!), încearcă în primul rând să-i ajute să citească cât mai mult şi mai pe urmă să-i înveţe cum să scrie în funcţie de genul literar ales şi de publicul ţintă. Totul, învelit în imaginaţie şi mult, mult umor. Pentru că iată ce se spune în prezentare:

Copiii vor intra în jocul nostru pentru că toate aceste forme ale scrisului (blog, jurnal, eseu, interviu, scenariu, etc) vor avea un fond imaginar, captivant- blogul unui extraterestru, interviu cu un personaj preferat, poemul unui robot albastru, scenariu cu fantome şi aşa mai departe


Habar nu am dacă Ana are sau nu talent la scris. Ştiu însă un lucru: de foarte multe ori se cenzurează la compuneri pentru că unu, îi e frică să nu fie certată la şcoală că sare calul (şi poate că îl şi sare câteodată) şi doi pentru că i se pare greu să pună pe hârtie tot ceea ce are în cap într-o manieră atractivă şi logică. Aşa că de multe ori uită de unde a pornit şi unde vrea să ajungă. Compunerile ei au însă poantă. Uneori chiar bună, dacă ţinem cont de faptul că are doar zece ani.

Cu cititul, hai să zicem că suntem în trend. În ăla cu copiii care citesc doar după reprize de pisălogeală şi doar dacă e o carte scrisă de Roald Dahl sau de unul asemănător. Aşa că trag nădejde cu atelierul ăsta să se mai schimbe un pic lucrurile, mai ales că pe site, apetitul pentru citit este primul lucru pe care şi-l propune Adina Rosetti, cea care ţine aceste cursuri. Ea e de altfel un alt motiv pentru care am decis că merită să ne sacrificăm un pic din weekenduri. Nu o cunosc personal, dar ce am citit mi-a plăcut. Vă recomand Domnişoara Poimâine şi Joaca de-a Timpul.

Poate vă întrebaţi ce părere are şi Ana. Ar însemna să vă mint în faţă dacă v-aş spune că a sărit în sus de bucurie când a auzit ce i-am propus să facă weekend de weekend, în următoarele cinci săptămâni. Totuşi, nu a sărit nici ca arsă cum m-aş fi aşteptat. I-am deschis site-ul şi am lăsat-o pe ea să citească prezentarea. A avut două obiecţii. Prima, legată de program: sâmbătă şi duminică între trei şi cinci, între 26 septembrie şi 25 octombrieee?! Hai măi, mamaaa! După care, şi-a dat totuşi seama că în intervalul acela orar oricum nu făcea mare lucru, poate se uita la desene sau asculta muzică. Aşa că mai degrabă eu voi fi victima colaterală a lui Motanov, căci eu mai aţipeam câte puţin în după-amiezile de weekend. A doua obiecţie a fost cea legată de teme. Pentru că se dau teme. Nu de sâmbătă pe duminică (cel puţin aşa sper, eu am întrebat şi mi-au spus că nu), ci de la o săptămână la alta. Dar oricum, sunt teme. Care se adaugă la teme. Sper doar să fie amuzante, moment în care nu mai sunt percepute ca atare, ci ca nişte înlocuitori distractivi pentru serialele şi desenele de la televizor.

Pentru orice alte detalii, puteţi să aruncaţi o privire pe site-ul Academiei Motanov. Vă ţinem la curent cu ce se întâmplă. Am înţeles că dacă vor, copiii îşi pot face şi un blog unde să-şi scrie temele de la atelier. Mă gândesc să o las în locul meu din când în când. Mai ştii cum face traficul să crească!

Dragii mei, dacă vreţi să aflaţi cum puteţi să vă ajutaţi să fiţi mai fericiţi, se pare că oamenii ăştia de la Institutul pentru Fericire au o soluţie. Şi nu, nu presupune nici să beţi apă plată cu lămâie pe stomacul gol, nici să treceţi doar pe fructe şi legume sau să staţi cinci minute în cap în fiecare dimineaţă, ci să mergeţi la o conferinţă. Cică japonezul din imagine ar avea o soluţie. Adevărul este că în toate pozele pare foarte vesel. Anyway, vă las mai jos comunicatul de presă trimis de organizatori şi vă spun că dacă vă decideţi să mergeţi, am de dat o invitaţie de o persoană.

Nu este o întrebare și nu, nu este despre mine. Ci despre ea. Cartea Adrianei Bittel. O carte de o frumusețe absolută. Dacă nu s-ar întinde în fața mea o pagină albă ce mă trage parcă de mânecă să mai povestesc, cred că m-aș opri aici cu descrierea și v-aș invita, ba nu, v-aș ruga de-a dreptul să o citiți. Pentru că este una din cele mai frumoase cărți de povești despre oameni și vârste. Chit că e vorba de o femeie pe patul de spital care nu se poate împiedica să se gândească la ce vraiște trebuie să fie acum în bucătăria ei, la o fetiță ce fuge de acasă spre necunoscutul care o duce într-o curte din mahalaua bucureșteană printre pepeni și puradei, la o tânără ajunsă la Paris doar pentru a respira în voie sau la o bătrână care își simte vârsta și se sperie de ea ca de un necunoscut intrat pe nepusă masă în viața ei, cartea aceasta este pur și simplu frumoasă. Pentru cei iubitori de București, este o călătorie printre ani și anotimpuri, printre mirosuri de străzi și parcuri, printre lumea unui a fost odată spre care tot întorci capul ca și cum te-ai simți urmărit, fără să te deranjeze în vreun fel.

Este o carte despre femei și despre vârste. Nu numai ale lor, ci și ale orașului. Cu un comunism ce se declină în cozi la carne, praf și halate de molton, în replici și stereotipii de limbaj ridicate la rang de ticuri verbale, cu imagini în alb și negru în care sentimentele capătă parcă și mai multă culoare, cu familii unde cultura transpare prin inteligența umorului și vioiciunea schimburilor de replici. O carte despre existențe mici și banale, cu întâmplări ce capătă importanță doar pentru că sunt ale noastre, ale tuturor. O carte unde trecutul- fie că este vorba de copilărie, de Ceaușescu, de Holocaust, de naționalizări sau de demolări, de bunici de demult, de amanți sau pur și simplu de anii ce trecură- își face loc cu grație și umor, construindu-se într-o suită de povestiri de sine stătătoare ce se învârt în jurul unor personaje feminine care aleg pur și simplu să trăiască sub ochii noștri.

Cum încărunțește o blondă? Dureros de frumos, dacă este să mă iau după scriitura Adrianei Bittel. Mulțumesc prietenei de mi-a dăruit cartea. O idee extraordinară de cadou. Mai ales pentru blonde.

M-am retras în bucătărie și, în miros de ceai şi-n susurul unor cartofi ce fierb domol pe aragaz, încerc să mă duc cu gândul înapoi. E absolut de necrezut cum doar câteva ore dintr-un prezent ce se anunţă continuu şi care rimează cu şcoală, muncă, alergătură, reabilitare termică, muncitori, balcon ce trebuie închis (deşi nu vreau asta), perfectul compus în miros de vară cu accente franţuzeşti se tot duce în urmă până la dispariție. Mă agăț de el și-l trag spre mine cu furia celui care vrea să apuce amintirile şi să-şi bage nasul în ele ca-ntr-o pânză îmbibată cu eter care să-l ducă încet spre cât mai departe de prezent.

După opt zile de Bretania, am luat-o către Reims, în Champagne, unde urma să stăm trei zile. Alegerea nu a fost întâmplătoare. Oraş frumos pe dinafară, cu catedrală măreaţă şi plutind în mijlocul unor mări de viţă de vie, la vreo oră şi ceva de Paris şi două de Charleroi-ul de unde urma să ne luăm zborul spre casă, Reims-ul este pentru mine un fel de madeleină proustiană. Când am ajuns acolo în prima seară, mult mai târziu decât sperasem după ce am pierdut vreo două ore şi ceva în traficul din jurul Parisului, am început să-i alerg pe ai mei prin oraş, precum câinele care-şi trage ca nebunul stăpânul, amuşinând pe la colţuri, înnebunit de mirosurile cunoscute. Cu singura diferenţă că eu mergeam cu bărbia în sus şi ochii roată în jur, în căutare de străzi cunoscute, de locuri bătute, de amintiri ce urmau să mi se pară, trei zile de-a rândul că se desprind fantomatic de pereţi, că ies de pe faţade, că se aud pe la colţuri. Aici, pe treptele de la bazilica Saint Rémi, îmi dădeam întâlnire cu prietenele mele; la cafeneaua asta am fost cu colegii de la Radio France; aici am fost să-mi cumpăr primul meu afiş cu Depeche Mode, acolo începuse să ningă-n noiembrie când am ieşit din restaurant.

Acum 17 ani, aici mă vedeam cu fetele mele să mergem apoi în oraș

În dimineaţa celei de-a cincea zi în Bretania, cerul s-a răzvrătit şi lăsat parcă cu totul peste coaste şi case, a dat drumul la o perdea de apă ce avea să ne însoţească practic până aproape de plecarea din Franţa. Sub nori şi picuri, ne-am urcat în maşină şi am părăsit coasta de Nord bretonă cu destinaţia Golful Morbihan şi al său Vannes. Pentru că distanţa între cele două puncte era suficient de prietenoasă, am decis că e momentul să facem şi ceva pentru copil. Până atunci am amuzat-o şi noi cum am putut: ba o îngheţată, ba o clătită d-aia locală, ba un mers pe plajă, ba un moment de răsfăţ cu pisica gazdei. Dar nimic concret cum şi-ar fi dorit ea. Iată însă că soarta i-a surâs şi pe drumul spre Vannes ne-a ieşit în cale Parcul zoologic de la Bourbansais.

Castelul de la Bourbansais

Adevărul este că grădinile astea zoologice au darul să salveze de multe ori situaţiile dramatice în care odrasla, cu lacrimi şiroind până la cot, încearcă să-ţi aducă aminte cât de crunt este să fii mic şi târât cu de-a sila printre monumente şi peisaje. Cum o grădină zoologică este de multe ori mai ieftină decât un parc de distracţii, am optat pentru nişte ore petrecute printre girafe, maimuţe, suricate şi fel de fel de orătănii pe care copiii le puteau hrăni cu popcorn cumpărat la intrare. Spre deosebire de multe alte grădini zoologice de care am beneficiat în ultimii ani din motivele enumerate mai sus, cea de la Bourbansais propune un pic mai mult. Un castel din secolul XVI ce poate fi vizitat pentru un ban în plus, nişte grădini minunate, reprezentaţii cu păsări de pradă şi câini de vânătoare-  toate în mijlocul unui domeniu impresionant din inima pădurii. Există şi un loc de joacă din cel clasic cu gonflabile şi leagăne, este şi un restaurant cu mâncare corectă şi preţuri ok şi bineînţeles un magazin cu suveniruri de unde ne-am întors cu o suricată de pluş care, odată ajunşi la Bucureşti, s-a adăugat grupului celor cinci pufoşi cu care copila se încăpăţânează să doarmă în fiecare seară. Vedeţi că biletele se pot cumpăra şi online, iar ca timp, merită să petreceţi câteva ore bune. Noi am stat cinci ore şi nu am ajuns la locul de joacă pentru că a început să plouă.

Reprezentaţia cu câini de vânătoare