Dragi părinţi de vă aflaţi acum pe recepţie, ia să vedem, cum stau copiii voştri cu limbile străine? Vă rog nu-mi spuneţi că nu vă interesează subiectul, pentru că nu vă cred. Cu toţii suntem preocupaţi de acest aspect şi, hai să recunoaştem, ne facem planuri în sensul ăsta încă de prin al doilea trimestru de sarcină. Însă de multe ori visele şi investiţiile noastre se duc pe apa sâmbetei şi ne trezim că am dat o căruţă de bani pentru un ză dog şi ză cat amărât pe care copchilul le repetă obsedant după un an de engleză. Grădiniţele înţeleg că învăţarea a cel puţin unei limbi străine poate face diferenţa la înscriere şi de aici oferta generoasă de cursuri de engleză, franceză şi germană cu care îşi umflă muşchii în faţa părinţilor. Dar nu oricine ştie să predea o limbă străină ştie să o facă şi cu un copil, nu oricine ştie o limbă străină poate să o şi predea; nu oricine ştie o limbă străină are şi accentul unui nativ, sau cât mai aproape de cel al unui nativ – și, la urma urmei, nu oricine spune că ştie o limbă străină chiar o ştie. De aici eşecul masiv al multor grădiniţe şi şcoli în a reuşi să ne înveţe copiii limbi străine.

Bun, o să spuneţi, şi de ce ne spui toate astea? Pentru că am o soluţie. Nu vă impacientaţi, nu urmează nicio pauză de publicitate ascunsă. Este vorba de un proiect pus pe picioare de două tinere doamne – Valentina Beleavschi şi Oana Roman Tarciniu – care au creat centrul de limbi străine Lexigo Language Boutique. Doar că, spre deosebire de alte centre de acelaşi tip, acesta se adresează şi copiilor între 3 şi 5 ani, mi-a povestit Valentina. Am trecut la o reconversie profesională mai mult de nevoie decât de voie. Suntem două mame de copii mici şi pentru că fetiţele noastre au doar patru ani, nu ştiam cum să facem să ne urmăm şi pasiunea (aceea de a-i învăţa pe alţii o limbă străină), să mergem şi la job (avem fiecare un job full time) şi să petrecem timp şi cu copiii noştri. Şi atunci ne-am zis hai să găsim o activitate care să ne includă şi fiicele – aşa a apărut ideea unor ateliere de limbi străine pentru copii mici. Şi tocmai când ne gândeam că nu avem sediu, am dat peste o fostă colegă de liceu, Georgiana Chiriac de la Clubul de Arte Mozart, care ne-a invitat să ne unim forţele.

Toată lumea ştie că recomandările nu sunt suficiente, așa că Lexigo Language Boutique şi Clubul de Arte Mozart vă invită sâmbăta asta, pe 30 ianuarie la orele 11:00, la o lecţie deschisă şi bien sûr gratuită de limba franceză pentru copii între 3 şi 5 ani. Inscrieri şi detalii aici.

Şi acum vine şi întrebarea – sau, mă rog, întrebarea pe care mi-aş pune-o eu dacă aş fi în locul vostru: ce treabă am eu cu fetele astea de la Lexigo Language Boutique? Păi să zicem că pe Valentina o cunosc de aproape cincisprezece ani de când suntem colege la radio. Nu faptul că e e colegă cu mine o recomandă (hm, deşi, dacă mă gândesc, şi asta ar putea fi), ci faptul că munca noastră la radio presupune scris, vorbit şi citit zilnic doar în limba franceză şi doar pentru ascultători francofoni cărora nu poţi să le vorbeşti precum Coana Chiriţa lui Musiu Şarlă. În plus, Valentina este de când o ştiu plină de meditaţii şi cursuri de engleză şi de franceză pentru toate vârstele şi toate nivelurile: copii, elevi, studenţi, străini, corporatişti – fiindcă da, a predat nişte ani buni şi la Fides. Şi da, staţi liniştiţi, a mai predat franceză şi engleză copiilor. Şi da, e tânără şi drăguţă; zâmbeşte mult, e veselă, râde cu poftă, iar copiii o vor iubi. Dacă nu mă credeţi, duceţi-vă sâmbătă să vedeţi şi să o vedeţi, că nu vă costă nimic. Tot Valentina va ţine şi cursurile de engleză, iar partenera ei, Oana,va pregăti din toamnă niște cursuri de japoneză pentru cei mici.

La final, le dau din nou cuvântul fetelor, Oanei şi Valentinei, care vă transmit că vă aşteaptă sâmbătă – deși nu atât pe voi, ăştia mari, cât pe cei mici – să vă jucaţi, cântaţi şi distraţi en français dans le texte! Şi pentru că este o oră specială, veţi fi întâmpinaţi cu ceai, cafea şi biscuiţi. Iar pe cei ce vor dori să continue orele, fetele de la Lexigo Language Boutique îi vor aştepta la cursuri începând din luna februarie, tot la Clubul de Arte Mozart.

Mă gândesc să stăm aşa
Doar noi doi, pe canapea.
Să rămânem strâns lipiţi
Nevorbiţi, neadormiţi.
Tu să nu mă ţii de mână
Eu să-ţi spun că sunt bătrână.
Tu să râzi că femeile se lamentează
Eu să-ţi spun că bărbaţii aberează.
Trădează.
Gesticulează
Sau se enervează.


Tu să te întorci cu faţa spre mine
Eu să mă dezbrac complet de rime.
Şi să rămânem amândoi, aşa.
Până când inima mea şi cu inima ta
Vor sta cuminţi pe canapea.

Calligramme de Guillaume Apollinaire

Românii?! Neam de nesimţiţi, aia e!

O sintagmă cunoscută, pe care am ajuns să o pronunţăm cu o uşurinţă cel puţin bizară, având în vedere apartenenţa noastră la poporul incriminat. Ca şi cum am vrea prin câteva cuvinte şi o privire aruncată pieziş să delimităm comportamentul celorlalţi, al nesimţiţilor, de al nostru, cei constrânşi de cei dintâi să ducem o lungă existenţă presărată generos cu mitocănie şi vulgaritate.

Poate există femei care vor şi ele să plece uneori două ore de lângă prunc (sunt sigură că există), poate există oameni care urmează să plece în vacanţă şi nu are cine să le hrănească pisica sau căţelul; oameni care, uneori, nu au  timp să-şi gătească, să meargă la cumpărături sau să-şi plătească facturile. Sunt oameni şi femei – vorba lui Andrieş – care poate nu au cu cine schimba o vorbă şi atunci pot să ne cheme pe noi, să stăm la o şuetă şi la o cafea. Este un proiect care să apropie oamenii, să ajute comunitatea.

Plecăm la Bologna. Toţi trei. Probabil că vă întrebaţi ce e de făcut acolo cu copilul. Iar eu o să vă răspund că nimic special. Pur şi simplu mergem acolo pentru că putem, pentru că am găsit bilete ieftine, pentru că ne place Italia şi pentru că nu ne sperie deloc ideea de a merge cu un copil după noi, chiar dacă riscă pe alocuri să se plictisească.

Noi am început să călătorim cu Ana de când avea vreo cinci ani. Şi când spun „călătorim” nu mă refer la munte, mare, ţară, Neptun sau Bulgaria. Prima ieşire a fost la Paris. Am zis Paris, nu Disney. Sigur că am fost o zi şi la Disneyland; ar fi fost nedrept şi egoist din partea noastră să nu ajungem şi la Mickey, mai ales că știa de existența parcului – dar ultimele trei zile le-am petrecut pe străzi, bulevarde, grădini și prin cârciumi. Şi da, i-am luat îngheţată chiar dacă era noiembrie; şi da, s-a mai şi plictisit; şi da, a adormit şi în metrou; şi da, nu a fost totul perfect – dar a fost o ieșire minunată, în imperfecțiunea ei.

Vaaai, cât era de mică!

Din punctul meu de vedere, cu cât copilul învaţă mai repede că o vacanţă în trei sau în patru este o vacanţă în care toţi trebuie să se simtă bine, cu atât e mai uşor de mers cu el prin lume. Asta nu înseamnă că cel mic o să fie ignorat sau că nu o să i se respecte nevoile, ci doar că nu e musai să alegem destinaţia în funcţie de el, de parcurile de distracţii, de grădinile zoologice sau de mai ştiu eu ce rezervaţii naturale. Sunt şi d-alea? Cu atât mai bine. Ni le şi permitem? Minunat! Nu? Asta este, data viitoare. Când am fost anul trecut la Barcelona, ne-am făcut o listă cu ce vrem să vedem, în funcţie de timp – aveam să stăm doar trei zile şi jumătate –, dar şi în funcție de bani. Şi cum niciunul dintre noi nu mai fusese acolo, am lăsat deoparte Parcul de distracţii de pe Tibidabo şi am ales să vizităm Casa Battlo (care s-a dovedit o alegere minunată pentru toți trei). Asta nu înseamnă că i-am spus copilului în faţă „să ştii că există un super parc aici, dar noi, pentru binele tău, te ducem să admiri arta lui Gaudi”. Pur şi simplu am ocolit parcul şi nu am amintit opţiunea.

Undeva, prin Barcelona

 Sigur, la momentul Barcelona, Ana avea zece ani. Cred că mai mult decât dorinţele copilului, vârsta este cea de care trebuie ţinut musai cont atunci când plecăm cu el prin lume. Când e bebeluş, e simplu. Mă rog, e simplu dacă nu urlă non stop cum făcea a mea. Teoretic îl poţi ţine la purtător şi te poți duce pe unde vrei tu. Urmează apoi în viața copilului o perioadă mai complicată în privința excursiilor. Noi am evitat cu totul perioada asta călătorind singuri, fără Ana, care la vremea respectivă mai putea fi lăsată peste vară la ţară, cu mama. Iar când am început să ieșim cu ea în lumea mare, am ales ca prime destinații locuri pe care noi le mai văzuserăm, tocmai pentru a vedea cum se comportă, a-i deschide apetitul pentru călătorii și aventură în ritmul ei, fără să fim frustrați că nu putem face ceea ce ne-am dori noi.

Disclaimer: acesta este un guest post, scris de soț.

Clasa a X-a, ora de matematică, la un liceu foarte de mate-fizică; profesorul sever, toți eram intimidați deși îl cunoșteam de un an și ceva (sau poate tocmai de-aia). Cineva tot șopotea și râdea pe înfundate undeva prin clasă; profesorul era iritat. Eu eram în prima sau a doua bancă, nu mai țin minte. Strănută Răzvan, colegul meu simpatic așezat fix spatele meu. Profesorul scria la tablă, așa că mă întorc la Răzvan și-i urez „să crești mare!” El zâmbește, eu zâmbesc, mă întorc la loc... și dau cu ochii de profesorul de mate care se întorsese de la tablă taman la pont.

– Deci voi vorbeați. Afară amândoi și nu reveniți decât după ce vorbesc cu tații voștri.

– Dar noi doar...

– Afară amândoi.

Am ieșit, ce să facem? Era prima oră de mate a zilei. La a doua oră mă găsește cuminte în bancă.

– Afară.

– Dar eu doar...

– Afară; mai vii la oră numai după ce vorbesc cu tatăl tău.

Încerc să-l acostez pe coridor:

– Bună ziua, știți, eu doar m-am întors ca să...

– Aștept să mă văd cu tatăl tău.

Două zile mai târziu, iarăși matematică, eu iarăși cuminte în bancă (poate uită!), iar mă dă afară cu același text. Răzvan rezolvase deja, îl chemase pe taică-său; rămăsesem singurul paria în afara orei.

Îl anunț în sfârșit pe taică-miu că trebuie să vină la liceu să vorbească cu profesorul. Eram îngrozit – aveam și alte bube în cap pe la alte materii și știam că odată ajuns la liceu o să le afle și pe celelalte. În fine, vine și seara zilei în care ajunsese la liceu. Ne așezăm cu toții la masă și aștept furtuna.

Nimic.

Să deschid subiectul, să nu-l deschid? Dacă liniștea e o capcană? Nu mai rabd:

– Ai fost la liceu azi?

– Da.

Și din nou nimic. Mai aștept. Nimic. Nimic! Jesus!

– Și...?

Povestea de ieri s-a oprit în trenul care urma să ne ia dintr-un orășel din sud ca să ne ducă până în Loara – mai precis în Le Mans, oraș mare, cu bulevarde, magazine și brutării, exact cum își dorea profesoara de ne însoțea prin Franța. După o noapte de mers pe șine și dormit în fund, am debarcat în gara de unde am fost preluați de Brebioni. Madame și Monsieur Brébion – căci așa avea să le rămână numele, pronunțat într-un cuvânt, deși aveau și ei un prenume ca tot omul – erau doi tineri pensionari ce s-au trezit peste noapte cu liniștea spulberată de nouă copii români, căzuți pe capul lor de la mama naibii. Copii pe care s-au văzut nevoiți să-i hrănească,  plimbe și îngrijească preț de vreo zece zile. Noroc că franțujii au spiritul de comunitate foarte dezvoltat. Vecinii sunt ținuți aproape, prietenii sunt cultivați, iar oamenii, chiar și cei în vârstă – sau mai ales cei în vârstă – nu sunt singuri. Așa că iată-ne pe toți nouă, cu profesoara zece, vorba poetului, transportați în șir indian, cu Madame Brébion în frunte și Monsieur Brébion la coadă, pe străzile din Le Mans, de-a lungul zidurilor vechii cetăți, către un cartier liniștit, cu străduțe potolite. Una dintre ele era, la ora descinderii noastre, plină de oameni ieșiți întru întâmpinarea noastră. În fapt erau vecinii care se oferiseră să mai ia dintre noi, căci, cu toată bunăvoința celor doi Brebioni, nu aveam cum să încăpem toți nouă la ei acasă.

Le Mans – sursa foto aici

Eu și cu prietena mea am ajuns în casa de peste drum, la domnul Peltier. Ca orice pensionar francez care se respectă, Monsieur Peltier nu-și trăia bătrânețile singur, la televizor – nu, el era plecat într-un voiaj, în Italia. Și, ca orice francez care se respectă, lăsase cheile la vecini, a.k.a. Brebionii, că poate era vreo scrisoare de luat, vreo factură de plătit sau vreo țeavă de reparat. Iată-mă așadar instalată, cu prietenă cu tot, în dormitorul lui Peltier (prevenit că la întoarcere avea să se trezească cu doi pui de români) într-o casă mică, cu mobilă veche care trosnea din toate încheieturile.

Amintirile mele despre Le Mans nu prea există. Poate pentru că au trecut aproape treizeci de ani sau poate pentru că, la vârsta aia, ochii mei vedeau altceva decât ce trebuia văzut. Eu îmi aduc aminte de banane. Am fost într-o zi, cu toții, la piață. Și erau acolo munți de banane. Și erau coapte, nu verzi cum știam eu că sunt cele cumpărate pe sub mână, de la Casa de comenzi. Iar Brebionii ne-au numărat și au cumpărat fix zece banane. Nici măcar una în plus. Nu era zgârcenie, având în vedere că își asumaseră hrănirea zilnică a zece oameni, timp de zece zile. Era o dovadă de normalitate de care noi habar nu aveam. Serios acum, dacă vă vin musafiri la masă, cam câte banane o să cumpărați?
În prima seară, la Le Mans, am fost lăsați, chiar rugați, aș zice, să ne sunăm părinții. La București – șoc și groază. Cuuum?! Unde ești?! De ce ești acolo? După zece minute de explicații, mama, ca orice mamă, a luat taurul de coarne. Ascultă-mă bine: îl sun pe prietenul meu de la Paris și-i spun să-ți trimită niște bani. Și-l rog să te ajute. Cu orice ai nevoie. Ești sigură că nu vrei acasă? Nu, nu voiam deloc acasă – de ce aș fi vrut? Mâncam banane, eram cu prietenii și-n plus Brebionii făcuseră chetă printre vecini și ne dăduseră fiecăruia dintre noi o sută de franci și o sticlă de apă de colonie, cadou pentru mame. Doar profei îi oferiseră în dar o carte, de se zgâria aia pe ochi că în loc să se parfumeze, trebuia acum să citească.

Casa Brebionilor era una cu etaj, cu două dormitoare pentru musafiri, cu două băi, cu sufragerie și curticică. Pe stradă, seara, liniștea era întreruptă doar de fâlfâitul aripilor de liliac. Pe el l-am găsit într-o noapte, bâjbâind pe lângă un gard. Alex l-a văzut primul și a decis că e așa de drăguț că merită luat și arătat și celorlalți din casă. Și uite așa, am băgat ariciul în dormitorul Brebionilor. Normal că animalul s-a crispat când a dat cu nasul de covor și s-a refugiat sub patul conjugal de unde nu a mai fost chip să-l scoatem. La miezul nopții, Monsieur Brebion, înarmat cu un mop și trântit la pământ, ca-n tranșee, orbecăia după ariciul nostru care a fost redat, într-un final, naturii.

Altădată ne-au dus pe toți la târg. Îmi aduc aminte că-mi pipăiam suta de franci din buzunar, uitându-mă la coșurile cu haine second hand care se întindeau în fața mea și evaluând în minte șansele de a-mi împrospăta garderoba cu orice ar fi avut eticheta „Made in France”. Dar să vă povestesc despre Irina. Irina era colegă cu mine de clasă și avea trei frați mai mici. Așa că ea, cu suta de franci de la Brebioni, i-a luat celui mai mic o pereche de adidași, iar celorlalți doi le-a cumpărat câte o jucărie. Pentru ea a păstrat un franc sau doi, cât să-i ajungă de un pachet de gumă de mestecat. Atât. Dar suficient să-mi aduc aminte de poveste, chiar și acum, la aproape treizeci de ani distanță.

Într-o dimineață devreme, să fi fost la răsărit, în casa domnului Peltier unde stăteam cu prietena mea s-au auzit niște zgomote. Nu era mobila care trosnea, ci un sunet ca de apă care curge. Am ieșit pâș-pâș din dormitor și am dat nas în nas cu un individ grăsun care spăla niște vase. Buimace de somn, am decis că cel mai înțelept lucru când te trezești cu un necunoscut peste tine este să o iei la fugă, în pijama, pe stradă, urlând din toți rărunchii „Ajutoooor, fantomaaaa!” Evident, era doar Monsieur Peltier, proaspăt întors din Italia și care, la șase dimineața, fugea după două românce bezmetice să le aducă înapoi în casă.