A-început de ieri să spună
Că-i e rău
Şi-o doare-n spate.
Chiar şi febra îi crescuse!
Şi ne-am dus direct la doctor...
Disperate.

Este doar o laringită,
Sinuzită şi rinită.
Şi avem şi tratament
Cu siropuri şi pastile
Să-nghițim vreo zece zile.

A-nceput de ieri să-i treacă
Cât-un pic, apoi a stat.
Ana a şi vomitat.
Şi nu poate să se joace
Cu copiii din vecini
Şi din sat.

Mai spre seară, mult mai bine:
Febră ioc, tonusul bun.
I-am mai dat nişte pastile
Şi-am băgat copilu'-n pat.
Sper ca mâine să se simtă
Minunat!

Iar de mâine m-oi opri 
Din vorbit în poezii...
Sunt un pic cam aiurită
De la rino-sinuzită!

Am plecat la ţară
Şi e soare-afară:
Zici că-i primăvară,
Zăpada s-a topit.
Copilul mi-a răcit.

Şi tuşeşte foarte tare --
Are muci... în gât îl doare.

Vocea i-a pierit cu totul,
Să colinde nu mai poate.
Eu am scris să vă urez
La mulţi ani cu sănătate!

P.S. Noroc că am Biseptol
       Şi-un pic de Paracetamol
       Şi fac bine puişorul
       Să plece cu Pluguşorul!

Mânaţi măi, hăi, hăi!

- O orgă mare şi frumoasă şi adevărată, cu 4 octave şi care se branşează şi la calculator şi la care poţi cânta cu căşti în urechi (mulţumesc, mulţumesc!)
- un joculeţ cu multe, multe biluţe colorate care se pot aşeza pe o tablă şi cu care, dacă nu le împrăștii prin toată casa, poți face desene 3D
- avem și primul nostru Zhu Zhu Pet (un şoarece nebun, care plimbă o biluţă printr-un labirint plăsticos şi chiţăie de mama focului)
- avem şi trăistuţă de mers la colindat şi pijama cu model de văcuţă
- şi o laringită. Asta nu era în scrisoarea către Moşul, dar am primit-o bonus, ca de altfel în fiecare an. Este o chestiune ce ţine de tradiţie, la noi în familie.

Cât despre noi, ăştia marii, am primit şi noi de machiat, de oglindit, de meşterit, de purtat și de citit. Dar cel mai mult, am primit încă un Crăciun alături de un copil care crede şi se bucură din tot sufletul. Deşi, a fost primul în care Ana şi-a pus întrebări: "de ce vine Moşul ăsta doar când ea pleacă de acasă şi nu-l poate vedea?" Aşa face el, încă de pe vremea când Ana era foarte mică. Şi aşa va face în continuare, cât Ana va dori să rămână mică. Este o chestiune ce ţine de tradiţie, la noi în familie.
 

I did it!

Copilul a intrat oficial în vacanţă. În traducere liberă, asta înseamnă că eu voi deveni direct responsabilă cu distrarea lui până luni, când plecăm la ţară. Noroc cu Moş Crăciun care sper să mă salveze cu niscaiva jucării noi care, sper eu,  o vor ţine ocupată câteva zile. Sau poate nu?

Îmi aduc aminte că anul trecut, disperată de rugăminţile fierbinţi ale Anei de a avea şi ea un căţeluş, l-am cumpărat pe Hector, un câine drăguţ, cu urechi lungi şi limba scoasă, care merge în lesă şi-şi caută singur osul prin cameră. Credeţi că a sărit până la tavan de bucurie? Aş! Nu i-a plăcut fiindcă nu e moale şi are ochelari. Păi are, că aşa vede mai bine osul, zic. Da, dar asta înseamnă că e bătrân şi bolnav, iar eu vreau unul mic şi pufos, zice. Vă aduceţi aminte de oaia Micului Prinţ? Cam aşa era şi ea cu Hector al nostru care de un an stă în cutia lui, fiind scos la plimbare doar trimestrial. Anul ăsta va fi unul fără câini sau alte patrupede. Am schimbat registrul şi am vorbit cu Moşul pentru o orgă. Că tot face pian la grădi, aşa că vom vedea şi noi cât îi place să apese pe clape şi cât  părul lung, de zână, al profei.

Revenind la marea mea dilemă cum să distrezi una bucată copil în ajun de Sărbătoare, am hotărât să încercăm să facem împreună nişte fursecuri. Ştiţi voi, de-ale tăiate în diferite forme. Forme am, n-am însă reţetă de fursecuri. Aşa că, lansez un apel tuturor celor care mă citesc, dacă ştiţi vreo reţetă de fursecuri simplă, ca pentru proşti, în care nu trebuie să freci zahărul cu untul până se face spumă şi unde cantitatea de făină e foarte clară şi nu cât cuprinde, daţi-mi şi mie de veste! Am de umplut o după amiază şi toată dimineaţa de mâine a unui copil ce merge din două în două minute sub brad să verifice dacă nu e vreun cadou pe acolo.

Vă rămân recunoscătoare şi vă urez Sărbători fericite!

Am descoperit de curând că aspiratorul poate da măsura trecerii timpului.

Când Ana avea vreo 3 ani, era suficient să audă cuvântul curăţenie, ca să se bage zglobiu printre picioarele mele şi să-mi spună cu o voce peltică viau să ajut şi eu, mama. Îmi aduc aminte cum, sprijinită de ţeava aspiratorului, mă uitam în jos la ea şi scotoceam împreună după vreo cârpiţă de şters praful curată  cu care se apuca voiniceşte să frece tot ceea ce îi ieşea în cale. Îmi amintesc că încercam să mă bucur de tot ajutorul ei, să nu-i arunc priviri de genul "măi Neghiniţă, ce vrei tu să faci pe aici, nu vezi că mă împiedic de tine?" şi în general să aplic dictonul carpe diem.

Ei bine, acum sunt în faza "o tempora!" Căci, înarmată cu acelaşi aspirator, dar în prezenţa unui copil cu trei ani mai mare, m-am ciocnit ieri de o cu totul altă reacţie.

I-am promis azi Luminiţei că voi prelua de la ea o leapşa despre muzică şi muzici. Acum, că am adormit copilul, am fiert cartofii pentru mâine şi am decorat şi casa de Crăciun, mi-am pus un pahar cu Cinzano, două cuburi de gheaţă şi o felie de lămâie şi sunt gata să scotocesc printre amintiri după mine la vârsta la care am descoperit muzica. În copilărie, la mine se asculta cam asta. Mai apoi, m-am îndrăgostit de el şi am vrut să ştiu dacă o fată albă se poate mărita cu un flăcău negru. Pe vremea aceea, el era negru şi lucrurile deloc roz pentru cuplurile diferit colorate.

După ce am trecut prin perioada Madonna şi Pet Shop Boys, o perioadă de tristă amintire din punct de vedere muzical, am trecut la chestii mai serioase. Care sunau cam aşa. La 15 ani, eram cu Depeche Mode. La 16, tot cu ei plus Guns N' Roses, căci deh, el semăna cu Axel.

Tot prin liceu, ca o olimpică la franceză ce mă aflam, am schimbat un pic macazul şi am început să ascult cam tot ceea ce era en francais dans le texte. Să luăm la întâmplare pe acest domn. Prin facultate, am trecut am adăugat pe lista pe The Doors şi Pink Floyd. Şi apoi din nou la blues. Plus Joao Gilberto şi Cesaria Evora. Acum, lăsând la o parte Cutiaţa muzicală fără număr, îmi place asta şi asta.

Dau şi eu leapşa mai departe cui o vrea să se bage.Oricum, eu mi-am terminat Cinzano-ul şi mi-am încheiat seara frumos, cu muzică bună şi multe amintiri.

Au mai rămas 5 zile. Atât. 5 zile mari şi late până când vom declara deschisă oficial sesiunea sărbătorilor de iarnă de anul ăsta. Ştiu că tonul meu sec se potriveşte mai degrabă cu o campanie de reciclare a deşeurilor din Bărăgan, dar am şi eu motivele mele. Nu, nu s-a întâmplat nimic grav, doar că nu ştiu dacă m-a auzit toată lumea: AU MAI RĂMAS 5 ZILEEEE! În care trebuie să fac după cum urmează:
- marţi, 11 a.m: să mă duc la şedinţa de C.A.R. Pentru cei care se întreabă ce naiba m-a apucat, ei bine cuvântul cheie este revolta îndreptată împotriva casierei care a fugit cu banii şi i-a jucat la Loto. Şi bineînţeles, i-a pierdut. Pe toţi.
- tot marţi, dar mai încolo: vine Moşu la buni la serviciu! Ura, ura! Se cântă, se ţopăie bezmetic, se aleargă în sus şi-n jos, se transpiră, se ţipă la copil, se mănâncă bunătăţi, se ia copil şi se duce acasă, se întoarce la radio
- marţi, şi mai încolo: întors la birou şi lucrat cu spor până spre seară

Trecem la ziua de miercuri. Sau mai bine, hai să nu vă plictisesc cu programul meu pe ore, ci să vă spun ce mai am de făcut şi nu ştiu când voi face.
Trebuie să fac curat. Eu, dacă aş fi Moş Crăciun ( he, he!) n-aş călca în momentul ăsta la mine în casă. Dintr-un capăt în altul se lăfăie pe parchet, pe canapea şi pe covoare zeci de scame şi scămuţe, unele cu sclipici de la copil, altele fără, de la noi, unele mai mici, altele mai pufoase, unele negre, altele nu.  Apoi, trebuie să decorăm casa. Cu ghirlande şi steluţe în geam, cu coroniţă pe uşă pe care invariabil grupuri vesele de colindători ne-o reciclează an de an. Anul trecut au încercat să recicleze şi bicicleta Anei, noroc că era legată cu lanţ. 

Abia când casa este curată şi decorată, va putea trece Moşu să lase pe balcon un brăduţ pentru Ana. La noi aşa e tradiţia. Sau mai bine zis, la mine în familie aşa era tradiţia şi am preluat-o şi noi. Aşa că de câteva zile, copila tot pândeşte pe la uşa balconului doar, doar va zări vreo crenguţă verde şi pentru că mă-sa n-a catadicsit să dea cu aspiratorul, balconul e în continuare brăduţless. Iar când va apare brăduţul, ia ghiciţi ce trebuie făcut? Păi da, trebuie împodobit.

Inutil să vă spun că nu am cumpărat nimic de mâncare şi nici nu am apucat să pregătesc ceva. Şi asta în condiţiile în care tradiţia familiei (ştiu, suntem exasperanţi cu tradiţiile noastre) zice că în seara de ajun, ne strângem cu mic cu mare la noi acasă şi desfacem darurile. Noroc că bunicii vin fiecare cu câte ceva de-ale gurii, aşa că eu voi pune pe masă doar un cozonac cumpărat şi ceva de băut. Apoi mai sunt darurile. În mare parte rezolvate, dar nu în totalitate, şi care evident trebuie împachetate, cu hârtie frumoasă cu model, pe care nu o am.

Pe lângă asta, trebuie să fac bagajele. Pentru că, conform tradiţiei (ştiu, sunt enervantă), după Crăciun plecăm la ţară. Dar ca să fac bagaje, trebuie să spăl rufele. Şi ca să le spăl, trebuie să curăţ maşina de spălat care ieri s-a umplut cu nişte zoaie scârboase venite pe ţeava de la chiuvetă. Dar, voi chema instalatorul abia când voi fi pregătită sufleteşte să sparg şi baia unde găsesc, în fiecare dimineaţă, un firicel de apă ce se prelinge pe gresie, susurând dulce printr-o fisură din coloană. Dar asta poate să mai aştepte, corect nu?

Apoi, printre cadouri, cârpe de praf, ambalaje colorate, ghirlande şi globuleţe, trebuie să mai strecor şi munca şi copilul care mă priveşte cu ochi mari şi trişti, spunând cu o voce stinsă: de ce nu vrei să te joci cu mine? Pentru că AU MAI RĂMAS DOAR 5 ZILEEEE!

Am avut şi ultima serbare de Crăciun de la grădiniţă. Tipic românească. Cu colinde şi urări. Cu sunete de clopoţei. Cu dansuri de căluşari şi cu învârtite ca la Brașov. Aşa că sâmbătă seara, ne-am pus cămeşă şi opinşi, ne-am legat basmaua la spati şi cu traista plinî di emoţii, ne-am dus să-l aşteptăm pe Moşul de la grădiniţî.

Ultimul Moş. Şi ultimul an de grădiniţă. A crescut moroşanca mamii!

- Mamaa! Matei Manolache m-a cerut de nevastă!
- Aha. Şi când e nunta?
Roşeşte şi se joacă cu degetele în poală.
- Hai măi mami, tu glumeşti!
Tac şi aştept.
- Eu nici măcar nu-l iubesc.
Roşeşte şi mai tare şi trage cu putere de fiecare degeţel.
- Doar el mă iubeşte. Şi m-a pupat pe obraz. Şi m-a cerut în căsătorie. Dar mie nu-mi place de el, că e obraznic şi vorbeşte doar prostii!

Tac şi aştept. Să crească mare. Deja a început!

Pe Bibi l-am cunoscut pe blog. E foarte mic şi cu ochii foarte albaştri. Şi zâmbeşte frumos. Şi e foarte bolnav. Are o boală rară şi are nevoie de un transplant de măduvă. Există şi un donator compatibil. Dar ca să ajungă la el, Bibi are nevoie de 2 euro. Doar atât te costă să-l salvezi de la moarte.
2 euro pe care îi dai, trimiţând un SMS la 848 până pe 16 decembrie.  Alte donaţii se mai pot face din reţeaua Romtelecom, la numerele: 0 900 900 301- 10 euro/apel; 0 900 900 303 – 3 euro/apel; 0 900 900 305 – 5 euro/apel.

Dacă eu nu te-am convins, iată ce spune mama lui Bibi:

“Ştiu că mai sunt destine ca ale noastre şi din păcate sistemul medical din România ne aduce aminte de acest lucru de fiecare dată: pentru că deşi dosarul medical al fiului meu la criteriul Estimarea riscului vital legal de evoluţia bolii – are 10 puncte din 10- şi e calificat cu RISC MAJOR şi deşi dosarul e depus din luna mai 2011, nimeni nu ne-a răspuns. Ce ar trebui să fac eu ca mamă? Să stau acasă şi să îmi las puiul să se stinga, doar pentru că sistemul e indiferent sau că spitalele din România nu îl pot ajuta?
Nu, nu voi face asta. Pentru că sunt mama lui Bibi. Şi pentru zâmbetul lui trăiesc.”

Şi acum gândeşte-te: tu cum te-ai simţi în locul ei?

Mai ţineţi minte vremurile copilăriei noastre când ne jucam Flori, fete sau Ţomanap sau chiar bunul şi drăguţul Elastic? Gata cu ele, au plecat, s-au dus, caput, finish. Şi acum vine întrebarea: de-a ce se joacă copiii noştri, deci? Ia să văd cine ştie, cine ştie? Nu se vede nicio mână ridicată, să înţeleg aşadar că vă daţi bătuţi. Şi acum iată şi răspunsul: doaaamnelooor şi dooomnilooor, vă rog să salutaţi cum se cuvine ultimul joc la modă printre preşcolarii secolului XXI. Voceaaa Românieeei!

De ce vă uitaţi aşa? E un joc frumos. Se joacă pe roluri şi cu toată clasa. În rolul lui Pavel Bartoş- educatoarea. În rolul lui Moga- copilul nr.1, în cazul nostru Ştefan că face pian şi are păr buclat. Pe Smiley îl joacă Iulia că e mare fană, iar pe Loredana o fetiţă cu fundiţă şi bentiţă şi rochiţă şi ...mult sclipici. A rămas Brenciu. În urma unor negocieri, rolul lui i-a eşuat unei fetiţe blonde cu tată muzician.
Ceilalţi copii au rămas să se dea în stambă şi să primească note.

Când am venit eu să o recuperez pe Ana, tocmai se iscase un tămbălău pe scenă, aşa că am auzit-o pe educatoarea- prezentatoarea ţipând: gata, pauză de publicitate! Sunteţi cu toţii pedepsiţi!

Am trecut doar să vă spun că afară a venit primăvara. Că pământul miroase a reavăn şi că-n Cişmigiu cupluri de bătrâni se plimbă braţ la braţ, pe alei şi perechi de tineri se pupă de mama focului pe bănci. Şi totul miroase a martie. Noroiul amestecat cu frunze uscate, vata pe băţ, porumbul prăjit, chiar şi vinul fiert ce se vinde la chioşcuri pare doar un ţipăt de lebădă pentru o iarnă dusă de mult. O iarnă care nici măcar nu a sosit şi nici nu pare că vrea s-o facă.

Nu dă niciun semn. Niciun fulg, niciun pui de ger sau pală de vânt mai zdravănă. Şi parcă derutaţi de ce se întâmplă pe geam, oamenii vorbesc mai puţin de Crăciun. Sau poate vorbesc, dar fără chef. Sau poate că au chef, dar nu are farmec. Cum să schimbi reţete de cozonaci, să te târguieşti în piaţă pentru un brad sau pentru un curcan fără să-ţi iasă aburi pe gură? Fără căciulă şi fular? Fără să escaladezi troienele de zăpadă ce cresc iarnă de iarnă de-a lungul străzilor?

Măi iarnă, adevărul e că mi s-a făcut dor de tine. Aşa ţâfnoasă cum eşti tu şi lungă ca o zi de post, află că îmi lipseşti.

Cu drag,
Ioana

Vă spuneam acum câteva zile, că sâmbătă mergem să ne jucăm la Atelierul de creaţie. Şi am fost şi m-am bucurat să văd că poți merge în week-end, la Afi, exact lângă un loc de joacă imens, cu tobogane, bărcuţe, patinoar şi castel gonflabil şi să nu-ți pese. M-am bucurat să văd cum un copil poate sta la o măsuţă aproape două ore, concentrat să înveţe să facă broscuţe şi căţei din hârtie. M-am bucurat să descopăr o ceainărie super faină unde am băut o cafea foarte bună. Ştiu ce veţi spune, dar pentru mine ceaiul se asociază doar cu aspirina. Deh, e de pe vremea răposatului, când singurele ceaiuri era cele de tei, mentă sau băi de şezut.

Mi-a plăcut să văd că cele două fete de la Atelierul de creaţie au strâns o gaşcă mare de copii  fericiţi şi una la fel de mare de părinţi mulţumiţi. M-am bucurat să văd că doamna cu ţigara a fost cooperantă şi n-a spus nicio vorbă atunci când a fost rugată să o stingă, chiar dacă erau scrumiere pe mese. M-am bucurat că Ana s-a distrat şi că eu am stat. M-am bucurat că am fost cu prietenii. Şi că a fost cald afară. Şi că am mâncat pe stradă ştrudele cu vişine. Şi că mi-am luat un şampon nou de la Yves Rocher.  Şi că în Afi s-a deschis un Cărtureşti unde ne-au servit cu ceai în boluri mici, ca la chinezi. Cafea nu aveau, dar nici nu era nevoie. Îmi trecuse oboseala. Mi-era doar bine.
Voi ce-ați făcut azi?

În urmă cu două zile, l-am cunoscut pe Răzvan. El mi-a spus să-i spun aşa, că altfel v-aş fi spus că l-am cunoscut pe domnul Răzvan Voiculescu. Dacă nu aţi auzit de el, căci se prea poate să fi auzit, ei bine, el este cel care face fotografiile din Plai cu Boi. Şi nu numai. Are albume întregi de fotografie. Ba cu Dobrogea, ba cu Ţara Lăpuşului, ba cu Nuduri şi de curând cu bucate. Nu orice fel şi nu oricum.

Scoici făcute la plită pe malul mării, la Portiţa, friptură de curcan caramelizată cu felii de gutuie şi miere, preparată într-un sat uitat de lume, la un om în bătătură, pe un ger de crăpau pietrele, carne de oaie cu curry şi steluţe de anason făcută pe foc, la Lelea Ioana, în casa ei bătrânească de acum 100 de ani din Ţara Lăpuşului.

Şi ar mai fi de povestit, căci mie mi-a povestit multe acum două zile, când am fost să vorbim la el, la studio. Un studio ca din filme, cu încăperi mari şi înalte, cu ferestre încălzite de lumină, înţesat de cărţi, cu măsuţe vechi şi taburete de altă dată, ici, colo un obiectiv, o icoană, o pălărie, o haină de oier, un lemn sculptat şi peste toate astea un om cu ochi albaştri şi privire ascuţită, molcom la vorbă şi care mi-a povestit despre ultimul lui album: Bucătăria hoinară.

Un album de călătorie, zice el, în care fiecare zi se încheia cu o bucătăreală. Şi s-a bucătărit peste tot prin România, de pe malurile Dunării, în Dobrogea, până sus, în Maramureş, trecând prin Ţara Făgăraşului, pe Valea Cernei, prin Banat şi Moldova. Împreună cu 5 prieteni nebuni, gurmanzi şi amatori de bucătăreală, Răzvan a colindat prin ţară vreo 2 ani de zile, a bătut la casele oamenilor, le-a intrat în bătătură, şi-a înşirat sutele de kilograme de aparatură şi a pozat nebunii culinare într-un decor de acum o sută de ani, în sate ce încă mai păstrează viu spiritul românesc. Din păcate, se pare că e pe moarte. În alte părţi de lume, a murit de mult. La noi, cică mai palpită un pic. Putem încă să-l vedem. Dacă nu ştiţi unde, răsfoiţi albumul lui Răzvan. E plin de idei şi de savoare.

Aţi fost cuminţi? V-aţi şters ghetuţele de praf? Şi voi, acolo în spate? Păi, dacă-i pe-aşa, atunci ia să vedeţi ce găsiţi aici, la mine. O invitaţie la... creaţie.
Un atelier de pictat, de jucat, de modelat, de distrat, de inventat, de imaginat. Şi pentru că are loc într-o lună magică în care tuturor ne place să primim şi să dăruim, atelierul este un cadou. Pe bune! Fără glumă! Scrie şi pe site!

Dacă vreţi să le cunoaşteţi pe cele două zâne bune, Raluca şi Adriana, care se vor ocupa gratis de copiii voştri pentru bucuria lor şi liniştea voastră, atunci hai şi voi la Ceainăria Land of Tea din AFI Palace Cotroceni. Distracţia e cât cuprinde, dar locurile sunt limitate, aşa că repejor, duceţi-vă pe site, ocupaţi-vă un loc, două, trei şi diseară spuneţi acasă că Moşu a mai adus o surpriză!

Mai întâi, un foşnet de pătură. Apoi, sunetul tălpiţelor goale pe parchet. Ale noastre nu fac lipa-lipa, ci plici-plici. Aşa sună ele când dau să se dezlipească de parchet, precum nişte ventuze mici. Şi pe urmă...linişte. 

Stăteam cu sufletul la gură, în pat, fără să scot un sunet, fără să respir aproape, ca să nu pierd nimic din ceea ce urma să vină.
- A venit! A venit!
Aşa se auzea din camera cealaltă, de unde lăsasem ghetuţele. La început şoptit, cu o urmă de uşurare în glas, apoi mai puternic, urmat de o răpăială de plici-plici până la noi, în dormitor, unde a strigat triumfătoare:
- Mamaaaa, a veniiiiit!

Sigur că a venit. De când ai venit tu pe lume, el vine în fiecare an. La fiecare dintre noi. Cine spune că Moşu' nu există, minte! Moşu' eşti chiar tu! Ce dacă ai doar 6 ani şi eşti fetiţă? Eşti un Moş mic, dar eşti al meu. Iar bucuria dimineţilor de sărbătoare şi pliciuitul tălpiţelor pe parchet sunt cel mai frumos cadou din lume. Şi când ele vor trece, va rămâne amintirea lor. O amintire caldă de pe vremea când Moşu' era copil.

Pentru cei care nu ştiu ce să cumpere de Sărbători celor mari, ca mine, pentru cei care nu au timp să alerge prin oraş de nebuni, ca mine, pentru cei care ar face toate cumpărăturile online, dacă s-ar putea, ca mine, pentru cei care stau cu ochii în monitor şi caută surse de inspiraţie, ca mine, iată o idee de cadou. Ideea nu-mi aparţine, ci am luat-o de la Ada: un calendar.

Dar nu-i aşa că e minunată? Eu voi opta pentru varianta de birou, că deh, avem bunici în câmpul muncii. În plus, mai spun şi eu odată, să se ştie: dacă daţi comandă până pe 9 decembrie, 20% din preţ se va duce în contul lui Bibi, un băieţel bolnav care are mare nevoie  de ajutor.

Detalii despre calendar, găsiţi aici.

A început să dea târcoale ghetuţelor încă de vineri.
- Când le lustruim? Avem două zile să le ştergem de praf şi să le facem curate!
- Păi, Moş Nicolae vine abia marţi dimineaţa, în zori.
Stă cu ochii lipiţi de calendarul de la ea din cameră şi socoteşte cu un aer serios, de om mare ce-şi face planuri.

Sâmbătă nu a mai rezistat. A agăţat de caloriferul din sufragerie o şosetă de catifea, mare şi roşie. Lângă ea, un bileţel.
- Ştii, Moş Nicolae vine iarna, aşa-i?
- Aşa-i.
- I-am făcut un desen cu un curcubeu. Că el nu a văzut niciodată unul adevărat. Şi e păcat.

Dragă Moşule, pentru că zăpadă nu e afară, sperăm să poţi aluneca pe curcubeul de la noi în fiecare casă unde există un copil ce te aşteaptă cu nerăbdare şi numără zilele ca un om mare.