Să fie vremea de afară, să fie cerul ăsta plumbuit de decembrie sau poate doar noaptea mea nedormită din motive de răceală, să fie faptul că de dimineaţă m-a întâmpinat un copil mucios şi el şi ostenit de o noapte proastă, cu frisoane, să fie spaima că astăzi mergem iar la dentist şi că lucrurile nu stau cum mi-aş dori, să fie faptul că nu ştiu ce să pun în tolba Moşului sau să fie doar amărâta asta de zi de luni ce a căzut ca o ghilotină după trei zile libere, în orice caz, indiferent ce o fi, nu mi-e bine. Adică nu mi-e rău, dar vorba soacrei mele, mă simt galeşă.

Şi tocmai acum, când eram pe punctul să încep să mă plâng cum doar o femeie ştie să o facă, ochii mi-au căzut pe ele. Şi fără să vreau, m-am trezit zâmbind, cum doar o femeie ştie să o facă. Şi continui să zâmbesc, gândindu-mă cât de simplă e uneori bucuria. Şi ce frumos trebuie să fie să ştii să faci bucurie, să ştii să o potriveşti, să o aşezi laolaltă, să o atingi cu vârful degetelor, să te uiţi la ea şi apoi să o dai mai departe.

Poza asta e de la Vera. Sau de la Florăreasa, cum îi place să se alinte singură. Dacă aveţi o zi mai galeşă, faceţi-i o vizită. La ea bucuria are miros. Şi culoare. Şi te face să zâmbeşti, aşa cum numai o floare ştie să o facă.



O săptămână frumoasă să aveţi!