luni, 31 decembrie 2012

Urări cu parfum de capitală

Am fost tristă. Așa că, nu am mai trecut pe aici de câteva zile. Nu am avut chef. Nu are legătură cu trecerea anilor, cu timpul care ne scapă printre degete sau cu vreun bilanț pe 2012.

Are legătură cu centrala mea de la țară. A murit. Acum, la sfârșit de an, când contam pe ea, când aveam nevoie de ea ca de aer, când fericirea familiei mele plutea în jurul ei precum fluturii care se strâng la lumină, ea și-a dat obștescul sfârșit. Și nu oricum. A agonizat trei zile, timp  în care B  și cu socru-miu au bătut zilnic drumul dus-întors până la țară, schimbând injector, meșterind țevi, refăcând circuite, suflând bule de aer, făcându-i respirație gură la gură prin furtune cu iz de motorină. Reușeau s-o pornească, arzătorul mergea preț de câteva minute, apoi devenea iarăși inertă și intra în stop respirator. Pe 29, la orele opt seara, au oprit procedurile de resuscitare. Becul s-a stins definitiv. 

Dintr-o dată, ne-am trezit Bucuresti- captivus. Noi, care de când o avem pe Ana, ne-am petrecut toate vacanțele de iarnă la țară, noi, care abia așteptam să vedem un copil fericit, rumen în obraji, plecând la colindat cu gloata de pitici de pe uliță, noi, care ne lăsam răsfățați de mama și care dormeam dimineața până era soarele de un cot pe cer, noi, care stăteam serile la filme și la ginuri, noi, care ne dădeam cu sania pe dealuri și trăiam iernile într-un dolce far niente prelungit, noi suntem acum prizonieri în apartamentul nostru cu trei camere, în orașul nostru zguduit de pocnitori, printre vecinii noștri petrecăreți, fără chef de nimic.

Acum, că v-am spus oful meu, o să vă spun și că vă doresc să aveți un nou an frumos și bun, fie ca lucruri minunate să vi se întâmple și să ne vedem cu bine în anul ce va începe peste câteva ore. La mulți ani, dragilor!
marți, 25 decembrie 2012

Moșul din blogosferă

Moșul există! Și mai mult, am descoperit că-mi citește blogul. Altfel, cum se explică faptul că am găsit sub brad o cutiuță frumos împachetată în hârtie roșie, cu fundiță? Și sub fundiță, era el: Shalimarul meu de la Guerlain, pe care mi-l doream aici.

Și nu e tot! Tot cu fundiță, mai era și-un pachețel.  Și-n el, un voucherel. De la Sephora. Să-mi ajungă de un fond de ten (unul bun, așa cum mi-ați recomandat voi). Căci bietul Moș a rămas mut de uimire când a aflat că fondurile de ten au nuanțe.

Așa că, altfel se va simți omul când va merge a doua zi de Crăciun la muncă, cu un voucher în buzunar.Ați înțeles bine, eu mâine lucrez.

Acum vă las să sărbătoriți Crăciunul cu ai voștri. Eu mă retrag la mine, în bucătărie, unde miroase dumenezeiește a sarmale și parfum franțuzesc.
luni, 24 decembrie 2012

Bilanţ pe trei zile

Am trecut cu bine şi de prima serbare şcolară. Deşi aş vrea să fiu cârcotaşă, nu prea pot: nu am prea multe de comentat. Adică, a ieşit bine. Chiar foarte bine. Cu tot scandalul cu banii, cu tot locul de joacă şi cu toate fiţele mari şi mici, petrecerea a fost un succes. Copiii s-au distrat, au alergat ca nebunii în toate părţile şi slavă cerului, au avut pe unde să alerge, au dansat cu o animatoare blondină, genul de Crăciuniţă numai bună pentru tătici (totuşi, al meu soţ a stat cuminte pe un scaun, cu ochii în ecranul telefonului, citind tacticos o carte), au halit un şniţel cu cartofi prăjiţi, s-au dat în saltele şi au recitat şi cântat fel de fel de poezele, care de care mai ciudate. Dacă eu bodogăneam la poezeaua fie-mii, aflaţi că a fost alta şi mai tare. O fetiţă cu codiţă şi rochiţă şi-a început rolul cu următoarele versuri: Moş Crăciune, ia aminte/ C-am fost băieţel cuminte...pampam!

                                                            ***

Sâmbătă, am avut program de adulţi. Nu mai mustăciţi, că vă văd! Nu, nu e nimic ce nu poate fi spus şi scris aici. Am fost la teatru. Şi nu la Ţăndărică! Am lăsat copilul cu bunicii din cartier şi ne-am dus şi noi, prima dată pe anul ăsta, la un spectacol de oameni mari. Bună piesă, mai ales pentru cei care cunosc meandrele istoriei şi câte ceva din povestea ascensiunii lui Hitler. Lui B. i-a plăcut. Mie mi-a plăcut ambalajul- totul e făcut în cheie grotescă, cu accente de cabaret nemţesc şi cu multe metafore. Pe scurt- am fost la Ascensiunea lui Arturo Ui după Brecht. Locaţia- Odeon, regia- Dragoş Galgoţiu, coregrafie- Răzvan Mazilu şi costumele- Doina Levintza. Atenţie, însă- spectacolul nu e pentru copii şi ţine două ore şi ceva fără pauză.


                                                          ***

Duminică, a venit Moşul la mama, la birou. Mare bucurie mare, mai ales că aici totul e cu cântec şi cu mâncare. Bucuria Anei, care era disperată că între ea şi bucăţelele de cârnăciori cu fasole bătută stătea obligativitatea de-a se da în spectacol în faţa Moşului. Spre deosebire de anii trecuţi, acum am hotărât (eu, nu ea), să trecem de poeziile clasice şi cântecele cu brăduţi şi sănioare, la chestii mai grele. Aşa că, trebuia să ne fi văzut ieri dimineaţă, mărşăluind prin centrul Bucureştiului în echipa completă, Ana în faţă, ta-su cu sculele de fotografiat după şi eu la urmă, cu orga sub braţ. Parcă eram de la Nunţi şi Botezuri. Până la urmă, după îndelungi emoţii, a reuţit să zdrăngăne preţ de două cântecele, din care s-a auzit doar unul, că mie nu mi-a dat prin cap să-i ţin microfonul la difuzor. Oricum, şi-a meritat fasolea cu cârnaţi şi punga cu dulciuri primită!


                                                         ***

Şi acum, la pièce de résistance- am făcut turtă dulce! Da, da, chiar eu am făcut-o cu mânuţele mele proprii. Totul a început în clipa în care Ana s-a plâns că, deşi tradiţia la noi în familie spune că pe 24 vin bunicii la noi acasă şi-l aşteptăm împreună pe Moş, eu nu am timp să pregătesc nimic. Mama vine cu oala de sarmale, soacra vine cu salata de boeuf... păi şi noi, mamă? Păi noi o să facem turtă dulce! Aşa că trebuia să ne fi văzut aseară, pe la unsprezece, cum stăteam toţi trei în bucătărie ca o familie fericită,  în jurul unui castron cu glazură în care înmuiam scobitori ca să facem modele pe bucăţile de turtă.

                                                        ***

Ce ar mai fi de spus? Cam nimic. Hai să vă pup atunci şi să vă spun Sărbători fericite cu multă sănătate. Să ne trăim şi să ne bucurăm de ai noştri, mici şi mari. Să fiţi cuminţi ca să vină Moşul şi anul ăsta! Şi dacă vă e dor de noi, ştiţi unde ne găsiţi.
vineri, 21 decembrie 2012

Septembrie, ultimul bal

...bine, de fapt nu e septembrie, ci decembrie. Şi nu e ultimul, ci e primul. Şi nu bal, ci serbare.
Dar cum suna apocaliptic şi cum asta este astăzi în meniu, am dat şi eu titlul ăsta cu iz de fin du monde, ca să fiu şi eu în pas cu lumea.

În rest, aţi înţeles ideea: copila are serbare. Prima din viaţa ei de şcoler. Şi cum nu am încă nici poze, nici detalii picante, mă rezum la a vă spune şi vouă poezia pe care trebuie să i-o recite Moşului. Citiţi-o cu atenţie, că la sfârşit vă pun întrebări:

Iubită Iarnă, sărut mâna!

Bine-ai venit la noi în ţară!

Toată săptămâna te-am aşteptat

Seară de seară.

Am numărat trenurile-n gări

Şi avioanele de peste casă,

Dar tu te-ai rătăcit pe-ascunse cărări.

Eh, bine c-ai ajuns sănătoasă!

 

Aţi citit-o bine? Sunteţi siguri? Atunci, spuneţi-mi şi mie ce naiba vrea să zică poezioara asta, că pe mine mă depăşeşte. Parcă ar fi poezioară de sfârşit de lume cu avioanele care trec peste casă şi copilul ce stă şi numără trenurile în gară. Adică, cum? A fugit de acasă? E aurolac? Explicaţi-mi, vă rog şi mie, că vorba maică-mii, nu vreau să mor proastă!

joi, 20 decembrie 2012

De-ale mele

Azi nu scriu nimic. Am trecut pe aici doar sa mă plâng un pic şi apoi, îmi văd mai departe de treburile mele intelectuale. Căci da, e şapte seara şi eu sunt la muncă şi mai durează ceva până ajung acasă, la copilul meu cel proaspăt intrat în vacanţă (pupe mama pe ea de febeistă, că a luat 42 de FB, pe numărate) şi la berea mea din frigider.

Deci, cu ultimele puteri vă anunţ oficial că:

- de mâine sculatul meu la 6h30 va fi doar o tristă amintire

- am terminat goana după cadouri, dar am nevoie de o cutie pentru pălării (am pălăria, dar n-am cutia)

- m-am învârtit de concediu şi voi duce copila la schi (sunt cea mai tare din parcare!)

- vreau să fac turtă dulce pentru seara de ajun

- pe 26 decembrie, vin la birou

- şi pe 24.


Tot oficial, vă anunţ că mâine nu mai avem şcoală, ci doar serbare. La şase, la un loc de joacă, că deh, aşa sunt vremurile acuma şi doar n-o să mă pun eu de-a curmezişul. Adică, m-am pus un pic, dar degeaba! Problema e că toate fetiţele se vor îmbrăca în rochiţă, iar eu voiam s-o îmbrac pe a mea în blugi. Credeţi că s-ar simţi prost să fie singura nădrăgară din gaşcă?

Acum vă pupez, că mă duc să lucrez!
miercuri, 19 decembrie 2012

Mare dilemă mare

Am în faţa ochilor scrisoarea Anei către Moş Crăciun. Până aici, nimic nou sub soare. Adică, lucrurile sunt sub control. Copila vrea nişte staţii walkie- talkie şi le va avea. Daaar, acum încep problemele. Pe lângă cadou, Ana a decis că anul ăsta Moşul trebuie să treacă şi un test. Şi anume, i-a cerut să-i răspundă şi la nişte întrebări. Nu multe, nu grele, dar suficiente cât să vadă că individul ăsta în haină roşie şi cu barbă lungă este prin preajmă. O fi început să simtă şi ea că lucrurile nu sunt ce par a fi, o fi auzit ceva pe la şcoală, o fi văzut că prea sunt Moşi peste tot şi prea nu seamănă unii cu alţii, bref, anul ăsta s-a hotărât să-l pună la încercare. Şi deci, se aşteaptă ca de Crăciun să afle după cum urmează:
- Cum îi cheamă pe reni?
- Câte etaje are casa Moşului?
Şi bonus, a cerut o poză cu un ren.

Acum, să ne înţelegem bine. Nu mi-e deloc greu să mă apuc să scriu o scrisoare pentru ea, să inventez fel de fel de chestii despre locuinţa Moşului şi eventual să caut o poză cu un ren pe Net, dar mă simt cam prost. Adică, una e să-i ocrotesc cu iubire magia sărbătorilor şi alta e să mă apuc să dau cu subsemnatul. Nu vreau acum să intru într-o polemică ce riscă să fie fără sfârşit despre a fi sau a nu fi Moş Crăciun. Hai să zicem că în privinţa asta mi-am luat o marjă de siguranţă când i-am spus că singurul motiv pentru care este acceptabil să minţi pe cineva este când persoanei în cauză îi va fi mai bine cu minciuna ta, decât fără. Ştiu că nu este sută la sută cuşer, ştiu că va suferi în clipa în care va afla adevărul, dar nu m-a lăsat inima să-i fur această bucurie. Pur şi simplu, m-am gândit că momentul adevărului va fi precum prima dezamăgire din dragoste. Dar oare ce e mai bine? Să fii dezamăgit sau să nu fi iubit deloc?

Oricum, acum alta e problema mea. Ce să fac cu scrisoarea? Să nu spun nimic şi să las copila să aştepte în zadar un răspuns? Parcă nu merge nici aşa. Simplul gând de-a o vedea scormonind zilnic în cutia poştală îmi face rău. Parcă mă văd pe mine cu ani în urmă, aşteptând în zadar o scrisoare de la un iubit de-al meu de prin Franţa.

Dar, am totuşi o idee. Şi pentru asta am nevoie de ajutorul vostru. Ce-ar fi să încercaţi să răspundeţi voi la întrebările fiică-mii aici, pe blog, iar eu aş putea să-i citesc răspunsurile şi să-i spun că iată ce se spune în lume despre renii şi casa Moşului. La urma urmei, ea nu preciza nicăieri în scrisoare că vrea un răspuns scris. Aşa că, pot să-i spun că am făcut cum am ştiut eu mai bine să aflu ce o interesa. Ce ziceţi, vă băgaţi?
duminică, 16 decembrie 2012

A fost odată...

Povestea mea se întâmpla demult, să tot fie vreo 25 de ani şi mai bine de atunci. Era iarnă, ca acum. Şi frig. Mai ales în casa mea cu tavan înalt şi camere în vagon, aeroterma cumpărată de ai mei pe sub mână nu reuşea să ridice temperatura mai mult de vreo 10 grade. Stăteam la mine în cameră, înfofolită într-un halat de molton, ca ălea de le vezi prin spitale şi încercam să-mi fac de lucru cu nişte jucării. Şi apoi, s-a întâmplat minunea.

Cum stăteam eu pe scaun, la masa mare şi neagră ce ţinea loc de birou, cu privirea pierdută pe geam, am văzut cum dintr-o dată se deschide cerul, şi cineva de sus începe să scuture o plapumă mare, plină de fulgi. Şi erau atât de mulţi şi atât de mari şi curgeau nestingheriţi pe deasupra întunericului din oraş. Simţeam nevoia să fac ceva, să sărbătoresc cumva puzderia aceia de puncte albe mişcătoare care dansa într-un roi nebun, sub privirile mele mărite de încântare.

Şi atunci, ea a intrat în cameră la mine, s-a aşezat pe vine şi împreună am stat aşa, câteva minute bune, bucurându-ne împreună de iarnă. Să fi fost cam ora 9 seara când străzile îşi trăseseră până la gât plapuma aia albă şi pufoasă. În casă era din ce în ce mai frig. Doar la bucătărie, butelia de la bunicul Tudor trudea de zor să încălzească vreo patru cărămizi pe care urmam să le ţinem la picioare, odată băgaţi în pat. Şi afară ningea necontenit şi mă gândeam că, dacă aş mai fi stat un pic cu ochii lipiţi de geam, aş fi putut sfârşi hipnotizată de iarnă.

Ea stătea lipită de mine şi deşi era târziu şi trebuia să fiu în pat, m-a luat de mână, mi-a dat jos halatul de molton, m-a îmbrăcat în salopeta de fâş, mi-a îndesat o căciulă pe cap şi nişte mânuşi în mâini şi m-a tras cu sania pe străzi, prin noapte, până am ajuns în Cişmigiu. Şi nu era nimeni, doar noi două şi fulgii mari şi nebuni care ne loveau ca o artilerie graţioasă. Şi eu mă uitam când la iarnă, când la ea şi eram atât de fericită că nu ştiam ce să iubesc mai mult- pe mama sau copilăria mea.

Mi-am adus aminte de asta, de dimineaţă, când, la ora 10, traversam Cişmigiul în drum spre birou. Şi ningea atât de frumos şi era atât de multă linişte că parcă reuşeam să aud de undeva, de pe alei, râsetele noastre din noaptea aceea. Din noaptea în care eu eram mică şi mama, tânără.
vineri, 14 decembrie 2012

Ajutaţi o mamă!

E vorba de mine şi e vorba de fapt despre Moşul de anul ăsta. Adică ce vorbesc eu prostii, care an, că mai sunt câteva zile. Dar, dat fiind că azi e vineri şi că mâine e sâmbătă şi că mă voi scula când vor vrea muşchii mei (dar nu mai târziu de 9h30, că mă ceartă Ana), nu am chef să panichez ci dimpotrivă, contrar caracterului meu infect, am de gând să privesc partea plină a paharului. Şi anume cea în care mă sună mama, să-mi spună că ea n-are timp să umble pe coclauri şi să se dea pe gheaţă după cadourile noastre, dar că are o idee.A hotărât ca anul ăsta să ne dăm rotunzi şi culţi şi să primim cu toţii cărţi. Not bad- deşi, între noi fie vorba eu aş fi vrut un pulover sau o bluziţă-  doar că biata mama habar n-are ce am şi ce n-am eu prin bibliotecă.

O idee a fost să dau o raită pe Elefant.ro, să văd ce au ăştia pe la ei, eu să-mi aleg şi maman să marce banul. Sigur, n-o să mă întind prea tare la caşcaval, mă opresc şi eu la vreo 2-3 cărticele, să vadă mama ce bine m-a crescut.  Dar pe care să le vreau? Oscilez între vreo 4 titluri de Kundera, plus că mi-au căzut ochii pe o cărticică de-a Ludmilei Ulitkaya, plus încă vreo două titluri de-ale Ioanei Pârvulescu.

Aşa că, înainte să trimit scrisoarea Moşului, mă gândeam să vă întreb şi pe voi: ce-aţi mai citit fain în ultima vreme?
miercuri, 12 decembrie 2012

Nimicuri într-o zi de iarnă

Mă uit pe geam şi aş vrea să vă spun ceva frumos. Ceva despre zăpadă şi despre cum ar fi acum la munte, într-o vilă frumoasă, cu şemineu, cu o ceaşcă de cafea aburindă, cu miros de brad şi cu fulgi căzând la geam.

În loc de asta, sunt ţintuită pe un scaun, cu un teanc de ziare în faţă şi cu o lipsă acută de inspiraţie. Şi chiar trebuie să scriu o revistă a presei. Şi n-am chef şi mă tot gândesc la vila de la munte unde în momentul ăsta altcineva bea din cafeaua mea şi stă şi citeşte în locul meu. Şi-mi vine să-i strig: beeeei, pleacă naibii de acolo! Ce, te crezi tare că n-ai nicio treabă şi te doare la başcheţi de noi ăştia de trebuie să ne sculăm la 6, să facem pacheţele cu mâncare, să cărăm ghiozdane, târând un copchil prin nămeţi!

Dar nu mă aude nimeni. Şi ziarele mă aşteaptă. Şi cafeaua de la dozator n-are gust. Şi Ana are test la matematică. Şi geaca de iarnă i-a rămas mică la mâneci. De unde îi cumpăr o geacă de fâş, rezistentă şi călduroasă? Şi cică mâine e ger şi eu voi ajunge acasă pe la 21h. Şi am auzit un banc - cică primăvara vine când tace Hruşcă.

O iarnă frumoasă să aveţi!
marți, 11 decembrie 2012

Cizme şi munte

Pentru voi, cei ce mă citiţi cu sufletul la gură, pentru voi, cei ce trăiţi alături de mine zi de zi şi  îmi împărtăşiţi temerile şi angoasele materne, pentru voi, cei din umbră, dar şi pentru voi, cei ce vă faceţi auziţi, aflaţi aşadar că ieri seară, la orele 20h, am reuşit să înscriu o nouă victorie în biografia copilului. I-am luat cizmeeee!!! Fără nervi, fără ţipete, fără panică! Nice and easy! Plecat la Decathlon, ajuns, descălţat, probat, adjudecat, oftat, aplaudat, cumpărat, respirat uşurat!

Dar, staţi, că nu s-a terminat.(ce frumos vorbesc în rime).  Acum că are cizme numai bune de stat cu picioarele în zăpadă, vreau şi la munte. Nu acum, ci mai încolo, cam în ultima săptămână a ei de vacanţă.

Şi dacă tot sunteţi prin preajmă, n-aveţi idee de vreo vilă faină, nu foarte departe de pârtia din Predeal? Ştiu că e nebunie curată să mă aventurez în plin sezon pe pârtiile de pe Valea Prahovei, dar cum nu pot merge decât eu cu copila, sunt nevoită să mă limitez la ceva relativ aproape, unde să ajung cu trenul. În plus, la Predeal, am şi un monitor de schi verificat şi nu foarte scump căruia i-am lăsat odrasla pe mână în ultimii  4 ani. Dar, dacă aveţi alte idei, turnaţi-le aici, fiindcă deocamdată sunt îngrozită de tarifele practicate de hotelierii noştri în următoarea lună.



luni, 10 decembrie 2012

Despre plictiseală şi reclame, numai de bine!

Ca orice viitoare muiere care se respectă, Ana e nehotărâtă. Niciodată nu ştie ce vrea, cum vrea, dacă vrea şi când să vrea. Şi chiar şi atunci când zice gata, m-am decis, minunea nu ţine decât vreo două ore, după care începe să ezite, să se răzgândească şi o luăm de la cap.

Pentru Moş Nicolae, au căutat împreună pe Net un joc care să pară amuzant. Eu  mă prefăceam, chipurile, că vreau să-i dau idei, ea dădea cu mouse-ul în sus şi-n jos, până când am ajuns la Globe Whizz. La prima vedere, totul păreau ok: joc pentru copii peste 6 ani, de jucat în familie, cu întrebări din geografie şi cu un glob pământesc în miniatură numai bun de învârtit în momentele de plictiseală. Îl vreau! a zis fie-mea şi Moşul s-a executat. Doar că, în clipa în care am început să-l jucăm, petit problème! vorba francezului. Întrebările la care trebuia chipurile să răspundă odrasla pentru a putea strânge puncte şi înainte niscaiva căsuţe pe tabla de joc erau...halucinante. Dacă nu trebuia să ştie a cui capitală este Antananarivo (cine ştie fără Net, mâna sus!), trebuia să spună cu ce a trecut Hannibal Alpii sau care este oraşul ce se află jumătate în Europa, jumătate în Asia sau cum se numeşte nu ştiu ce ambarcaţiune cu trei rânduri de vele din Grecia antică. O să spuneţi că e un bun prilej să înveţe chestii noi, de acord, dar bietul copil nu a reuşit să răspundă la nicio întrebare (şi prost nu e, pe cuvântul meu), aşa că s-a plictisit şi a abandonat jocul pe un raft de bibliotecă.

Buun, acum că m-am lămurit că poate nu e o idee bună să cauţi idei pe Net, am zis să ne uităm împreună la reclamele de la teveu, poate aflu şi eu ce şi-ar dori odrasla de la Moşul ălălalt. Înainte să vă repeziţi să-mi spuneţi că reclamele nu sunt o soluţie şi că e mai bine să aflu ce i-ar plăcea ei mai mult, aflaţi că fiică-mii nu-i place nimic. Pentru ea, jucăriile sunt doar o modalitate de a-şi umple spaţiul vital până la sufocare şi de a se plânge constant că nu are cu cine să se joace cu ele. Ştiu, e vina mea că n-am făcut decât una bucată copchil, dar acum e cam târziu pentru regrete şi din multe puncte de vedere e cam târziu să mai remediez situaţia. Aşa că, da, dragă Ană, trebuie să te mulţumeşti cu tine însăţi şi cu maldărele de jucării din casă.

Poate vă întrebaţi ce fel de copil am eu de nu vrea să se joace. Păi, nu vrea şi basta. Sau nu singură. Sau prea rar. Pe Ana o vezi fericită oriunde afară, în parc sau pe stradă şi plictisită tot timpul în casă. Odată ajunsă între patru pereţi, nu face decât să se învârtă cu câte un obiect în mână, de genul telecomandă sau şerveţel cu muci, pe care îl vântură, îl scapă pe jos, îl ridică, îl foloseşte, iar îl scapă. Apoi, oftează neconsolată, se uită cu jind la adultul de prin cameră, se dă bine pe lângă el că poate pică vreo distracţie în doi şi dacă nu pică, oftează, se trânteşte la televizor şi cască plictisită. Acum, să ne înţelegem- de jucat, ne jucăm cu ea. Doar că nu tot timpul. Ori pentru ea, dacă nu se joacă nimeni, nici ea nu se joacă. Şi sincer, ar avea cu ce. Am încercat toate tipurile de jocuri: păpuşi, puzzle-uri, Lego, de colorat, de pictat, de decupat, de modelat, de tăiat. Hai să zicem că o mai apucă să facă felicitări sau plicuri colorate, dar totul durează 10 minute, după care urmează oftaturile şi vânturarea şerveţelului cu muci sau fără, în funcţie de sezon.

Şi acum, să revin de unde am plecat. De la reclame. Spuneţi-mi, vă rog, sunt eu dusă complet cu capul sau fabricanţii de jucării au luat-o razna şi nu ştiu ce să mai inventeze? Anul trecut, erau la mare căutare căţeluşii bolnavi. Încă îmi sună în urechi melodia de la patrupedele suferinde. De ce naiba ar vrea un copil un câine suferind, n-am înţeles. După cum nu reuşesc să pricep cum ai putea să iubeşti o păpuşică care face bule de salivă. E vorba de Sbrodolina care, după cum spune reclama, e o păpuşică mică şi dulce care bea cu biberonul şi face bule la guriţă. Adică ce mama dracului e aşa de dulce la o păpuşă cu reflux? Dar staţi, că asta nu e tot. Pentru Sărbători, aveţi la promoţie pe lângă Scârbolina asta şi un căţel cu funcţie pipi. Altă bucurie! Ce poate un copil să-şi dorească mai mult decât un câine bolnav, ca cel de anul trecut, sau pişăcios, ca cel de anul ăsta. Iar pentru cei mai pretenţioşi copii, avem chiar şi un căţel căcăcios: îi bagi ceva gen plastilină prin bot şi scoate cârnăciori perfecţi pe fund. Oau! Fac pariu că la anul, vor fi şi mirositori!

Vă rog aşadar, să nu-i cumpăraţi pe toţi, lăsaţi-ne şi nouă câţiva! Sunt sigură că Ana va petrece ore bune, uitându-se fascinată când la scuipatul păpuşii, când la excrementele câinelui!
vineri, 7 decembrie 2012

Dragostea noastră la superlativ relativ şi nu numai

Ana în pătuţul ei, vârâtă cu totul sub plapumă.
- Ştii tu mama, cât te iubesc eu pe tine?

O mângâi încet pe o mânuţă şi aştept precum o femeie îndrăgostită să aud cum curge iubirea prin cameră.
- Te iubesc mai mult decât cel mai mult!

joi, 6 decembrie 2012

Azi în zori, ce era în pantofiori

Azi dimineaţă, la mine acasă. Orele 5:40. Afară, întuneric. În casă, la fel. Linişte. Din când în când, un zgomot surd, ca o bufnitură, vine să spargă calmul zorilor. E centrala.

Deodată, doi ochi mari se deschid. La început mai încet, ca un oblon care nu vrea să se ridice. O mână iese de sub plapumă şi începe să se mişte precum un ştergător de parbriz peste pleoapele grele de vise.

Şi apoi, brusc, corpul sare în picioare ca zguduit de un şoc electric. Se aude din nou o bufnitură surdă. E tot centrala. Linişte. Şi apoi, precum natura la venirea primăverii, toată casa începe să răsune de o orchestră de lipa-lipa pe parchet, urmată de fâşâieli, şoapte şi într-un final, un ţipăt triumfător:

- A veniiiit!

Azi dimineaţă, la mine acasă. Orele 5:41. Afară, întuneric. În casă, un copil desculţ şi fericit cu mâinile până la cot în două cizme:
- Mi-a adus şi ciocolată şi abţibilduri! Şi uite, un joc şi....multe, multe cărţi! Vai, mama, câte cărţi! Toate pentru mine! Ce mă bucur că am atâtea cărţi!

Dau din cap înduioşată. Eh, a crescut fetiţa mea, îmi zic şi o privesc mândră cum se iţeşte din spatele teancului de cărţi de poveşti.

- Eşti bucuroasă că acum ai ce să citeşti şi nu o să te mai plictiseşti serile? o întreb.

- Ah, nu -- sunt bucuroasă că acum am poveşti noi pe care să mi le citiţi voi! Şi-n timpul ăsta, eu o să-mi mănânc ciocolata!
marți, 4 decembrie 2012

Mesaj pentru ţară

Dragă naţiune,

Ţin să te anunţ că astăzi să nu contezi pe mine. Am capul mare şi greu, ca o lubeniţă coaptă, sinusurile-mi sunt atât de înfundate încât simt că vor exploda în curând, vocea e precum un cârâit enervant, iar tusea... oh, tusea, despre ea ar trebui să scriu separat. Poate ar trebui să-i dedic chiar o odă:

Odă pentru tusea mea
Ţâşneşti din pieptu-mi încălzit
de atâta hârâit.
Şi te înalţi către zenit
O, tuse ce m-ai năpădit!

Şi pentru că nu vreau să vă mai plictisesc cu răceala mea şi talentul meu poetic, o să trec scurt, în revistă, lucrurile cu adevărat importante din umilea mea existenţă din ultimele 24 de ore.

Deci (ah, ce-mi place să încep cu deci!):
  • după o noapte plină de vise şi muci, am oprit ceasul şi am ratat trezirea. În concluzie, este pentru a doua oară de la începutul şcolii când junioara ratează prima oră din motive de mamă iresponsabilă;
  • continui să duc lipsă de obiecte pentru umplut cizmele de Moş Nicolae;
  • e posibil să mă învârt de concediu şi să pot duce copila la schi în ianuarie;
  • Ana a căzut pe scări şi s-a lovit la genunchi. Nimic grav;
  • am încercat să fac un chec cu cacao şi coji de portocale confiate. L-am ratat!
  • mi-am pierdut bereta. Bereta mea frumoasă, cumpărată de la Munchen, aia neagră şi şic. Dacă o vedeţi pe undeva, să ştiţi că e a mea şi o vreau înapoi!
luni, 3 decembrie 2012

Flower Power

Să fie vremea de afară, să fie cerul ăsta plumbuit de decembrie sau poate doar noaptea mea nedormită din motive de răceală, să fie faptul că de dimineaţă m-a întâmpinat un copil mucios şi el şi ostenit de o noapte proastă, cu frisoane, să fie spaima că astăzi mergem iar la dentist şi că lucrurile nu stau cum mi-aş dori, să fie faptul că nu ştiu ce să pun în tolba Moşului sau să fie doar amărâta asta de zi de luni ce a căzut ca o ghilotină după trei zile libere, în orice caz, indiferent ce o fi, nu mi-e bine. Adică nu mi-e rău, dar vorba soacrei mele, mă simt galeşă.

Şi tocmai acum, când eram pe punctul să încep să mă plâng cum doar o femeie ştie să o facă, ochii mi-au căzut pe ele. Şi fără să vreau, m-am trezit zâmbind, cum doar o femeie ştie să o facă. Şi continui să zâmbesc, gândindu-mă cât de simplă e uneori bucuria. Şi ce frumos trebuie să fie să ştii să faci bucurie, să ştii să o potriveşti, să o aşezi laolaltă, să o atingi cu vârful degetelor, să te uiţi la ea şi apoi să o dai mai departe.

Poza asta e de la Vera. Sau de la Florăreasa, cum îi place să se alinte singură. Dacă aveţi o zi mai galeşă, faceţi-i o vizită. La ea bucuria are miros. Şi culoare. Şi te face să zâmbeşti, aşa cum numai o floare ştie să o facă.



O săptămână frumoasă să aveţi!
duminică, 2 decembrie 2012

Spleen cu iz de Nurofen

Aş putea să vă povestesc despre ce am făcut în astea trei zile de relaş. Aş putea, de exemplu, să vă spun ce fericită a fost Ana când am scos-o în oraş vineri, la o pizza, doar noi două, ca fetele. Sau, aş putea să vă povestesc despre cum a decurs partea a treia din aventura noastră pantofească soldată, again, cu un eşec. Sau poate, aş putea să vă zic despre după-amiaza din parc, cu Ana şi vecina ei de la 5, alergând ca doi căţei scăpaţi din lesă şi chiuind fericite a libertate.

Sau poate, ar fi momentul să vă povestesc despre expoziţia de la Muzeul de istorie numită Fabuloasa lume a banilor, despre care am aflat de la Mara. Şi da, a fost minunat şi distractiv şi interesant şi spre surprinderea mea, am reuşit să nu mă fac de râs în faţa copilei şi am răspuns corect la aproape toate quiz-urile. Mai puţin la cel despre fair trade. Recunosc că habar n-aveam ce e chestia asta, dar ştiu acum. Ha!

Sau, aş putea să vă spun despre bruschetele de le făcui aseară, la cină, sau despre fâşiile de curcan rumenite, stropite cu sos de roşii cu busuioc şi împărţind farfuria cu o porţie bună de orez integral pe care le voi băga azi, la înaintare.

Sau am putea vorbi despre dictările Anei, despre teme uitate sau greşite, despre nenumăratele ei oops-uri, ăăă-uri, aaa-uri şi ooo-uri atunci când o întreb pe un ton cât se poate de blajin "măi mămică, unde ţi-a fost capul?".

Dar nu am chef. Nu am chef să vorbesc despre nimic. Nu mi-aş dori decât să stau în pat, cu o cană de ciocolată caldă şi o carte bună. Am răcit.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes