- Buuun, acum te rog frumos să te calmezi şi înainte de a mai face tensiune şi a mai strânge din pumni a ură, spune-mi ce ştii tu să faci.
- Păăăi, ştiu o limbă străină foarte bine!


Hohotele de râs umplură dintr-odată tot aerul din cameră ce deveni brusc vesel şi irespirabil.

- Să mori tu că ştii o limbă străină, hahaha, hohoho! Cu toţii ştim o limbă stăină! Poate chiar două, sau trei sau cinci!
- N-aţi înţeles, eu chiar o ştiu bine. Nu chiar perfect, dar...

Îşi şterge cu dosul palmei ochii umeziţi de râs, îşi drege vocea, îşi întinde picioarele şi aruncă o privire mirată către vârfurile pantofilor, ca şi cum nu i-ar mai fi văzut de mult.

- Aşadar ştii o limbă străină... şi mai ce?
- Păi, ştiu să şi scriu.
- Hmm, şi cam câte cărţi ai scris mata până acum?
- Niciuna, dar am scris diverse chestii şi...in fine, eu zic că au fost în regulă.
- Zi altceva, se răsteşte vizibil nervos şi deja ferm convins de inutilitatea momentelor petrecute împreună.
- Nu prea am mare lucru de zis: asta cu limba străină v-am zis-o şi cu scrisul... şi în fine, mai ştiu şi alte lucruri ce ţin de profesia mea, dar nu pot să spun că ştiu să fac chestii d-astea practice. Oricum, cred că am şi simţul umorului că până şi pe dumneavoastră v-am făcut să râdeţi...

Se uită surprins, ridică dintr-o sprânceană şi brusc un rid îi traversează fruntea şi se pierde undeva la rădăcina firelor de păr.

- Auzi, drăguţă, data viitoare când te mai oftici că îţi petreci duminica la birou în timp ce alţii lenevesc pe canapele moi, cu ceşti de cafea aburindă la căpătâi, îţi sugerez să mai faci o dată acest exerciţiu. Pe mine ştii unde mă găseşti, îmi spuse conştiinţa şi se duse să se întindă pe canapeaua moale cu ceaşca mea de cafea aburindă la căpătâi, în timp ce eu mă grăbeam să nu care cumva să întârzii la muncă.