Abia așteptam să stăm de vorbă. Abia așteptam să văd cum a fost. Cum este, știam. E de ajuns să apară și scena se umple și respiră. Nu e actor, nu are nevoie de text și de replici pentru a povesti și a vă lua cu el în lumea unde imaginile și închipuirile prind formă. E nevoie doar de trup și talent.  Ne-am înțeles să ne tutuim, fiindcă suntem din aceeași generație. Doamnelor și domnilor, Răzvan Mazilu.

Ioana Stăncescu: Venind spre tine, mă tot gândeam oare cum să încep acest interviu. Şi mi-a venit în minte o carte a lui Haruki Murakami: Dans, dans, dans. Şi mă întrebam, oare aşa a fost şi copilăria ta?
Răzvan Mazilu: A fost marcată clar de dans, de ceea ce mai târziu avea să fie profesia mea.  

IS: Deşi nu sunt la primul interviu cu oameni mari, cum îmi place mie să-mi numesc invitații, trebuie să recunosc că este pentru prima dată când nu reuşesc deloc să-mi imaginez copilul care ai fost cândva. Ai putea să mă ajuţi?
RM: Am fost un copil frumuşel, cu un păr foarte buclat care se mişca tot timpul şi care voia să imite tot ceea ce vedea la televizor. 

IS: Lucru deloc simplu, având în vedere că în vremea copilăriei tale, nu prea aveai ce să vezi la televizor.
RM: Ba nu, vorbim de sfârşitul anilor '70 când încă mai erau emisiuni bune la televizor. Nu ştiu dacă îţi aduci aminte, dar pe vremea aceea se dădea foarte mult balet clasic. 

IS: Şi te uitai?
RM: Oh da, aveam mai puţin de trei ani când am început să urmăresc spectacolele de dans de la televizor şi să încerc să fac şi eu ce vedeam pe micul ecran.  

IS: Să înţeleg că cineva din familia ta se uita la balet?
RM: Ah, nu! Nu exista la mine în familie vreo tradiţie în sensul ăsta. Părinţii mei erau nişte simpli muncitori. Nu erau intelectuali, nu erau artişti sau balerini şi… 

IS: Şi s-au trezit cu tine!
RM: Păi da! Revenind la televizor, trebuie să-ți spun că se uitau şi ei pentru că voiam eu să mă uit. Oricum, să ştii că eram foarte răsfăţat. 

IS: N-aş fi zis. Mă gândeam că o persoană cu o carieră ca a ta nu ar fi putut ieşi dintr-un copil răsfăţat.
RM: Poate nu m-am exprimat eu bine. Să zicem că ai mei m-au iubit foarte mult şi de aceea mi-au fost în permanenţă alături şi m-au încurajat să fac ceea ce-mi plăcea. Nu au fost genul de părinţi care să-şi dorească pentru copilul lor o profesie cu avantaje financiare, o meserie practică. Ai mei nu au avut nimic împotrivă în a mă lăsa să mă hrănesc cu iluzii. Aşa că m-au sprijinit şi chiar s-au ocupat să dezvolte în mine latura asta artistică. M-au dus chiar şi la cursuri de pictură. 

IS: Să înţeleg că frecventai celebrele Cercuri ale pionierilor din vremea aceea.
RM: Păi, da. Ţin minte cum mă duceam în fiecare zi, cu mama de mână, la cursurile de balet. Şi n-aveam decât vreo 3 ani. 

IS: Așa de puțin?! Vorbind cu tine, nu pot să-mi alung din cap acele mame, sau bone sau bunici care sunt ferm convinse că un băieţel trebuie musai să se joace cu pistoale,  săbii sau maşinuţe.
RM: Ei bine, eu nu mă jucam nici cu pistoale, nici cu maşini. Eu construiam păpuşi cu care imaginam apoi spectacole. Aveam un sac imens de păpuşi construite de mine şi cu ele mă jucam. 

IS: De unde această idee? Aveai vreo soră?
RM: Da, mai mare cu unsprezece ani decât mine. Şi mă răsfăţa şi ea foarte tare. Toată lumea mă sprijinea şi mă cocoloşea, deşi este cam mult spus "cocoloşea". 

IS: Să zicem atunci că exista un real interes pentru ceea ce făceai şi ceea ce-ţi plăcea.
RM: Un mare interes. Eram luat foarte în serios şi ai mei, chiar se mândreau cu talentul meu. 

IS: Deci, la trei ani te-au dus la balet. Unde?
RM: La început la un fel de club, nici eu nu ştiu ce era de fapt. Apoi, mai târziu, am fost la un Cerc din acela al pionierilor, pe lângă serviciul mamei. Dar, chiar şi când nu putea mama să mă ducă, mă însoţea tata sau soră-mea, toți erau extrem de grijulii şi atenţi cu pasiunea mea. Nu mi-au zis niciodată astăzi nu mergi că nu are cine să te ducă! 

IS: I-ai întrebat vreodată pe ai tăi ce sperau de la tine cu această pasiune pentru dans? Sau, mai bine zis, crezi că sperau ceva sau pur şi simplu s-au gândit să te facă fericit?
RM: Și una şi alta. De fapt, toate rudele îi încurajau să investească în talentul meu. Din punctul ăsta de vedere, am fost un copil foarte norocos. 

IS: Cu şcoala cum a fost?
RM: Am făcut primele trei clase la o şcoală generală, din cartierul Drumul Taberei şi apoi am dat examen la Liceul de coregrafie Floria Capsali, fostul Dinu Lipatti, cum se numea pe vremea mea.  

IS: Cum e să fii un copil cu un asemenea talent? Nu ți-era greu? Mă gândesc că la un moment dat poate fi destul de dificil să rezişti unui ritm de viaţă destul de strict, cu privaţiuni şi restricţii şi care te obligă la un efort continuu?
RM: Eu nu consider că am făcut vreun sacrificiu; mie mi se părea normal să nu mai ies la joacă împreună cu ceilalţi copii de la bloc care chiar se mirau că nu mai vin să stau cu ei. 

IS: Deci erai unul de-al lor?
RM: Da, bineînţeles. Eu am avut o copilărie  normală şi foarte fericită. Ieşeam la joacă cu ceilalţi copii şi ne jucam de-a tot felul de chestii… 

IS: Adică jucai şi tu hoţii şi vardiştii şi leapşa?
RM: Normal! Până când am ajuns la Liceul de coregrafie şi timpul meu s-a isprăvit. Acolo, plecai dimineaţa şi te mai întorceai seara. Aveam cursuri de cultură generală şi ore de balet şi de repertoriu. Apoi, când am mai crescut, făceam şi figuraţie în spectacolele de la Operă, imaginează-ţi deci că ajungeam acasă frânt, undeva pe la zece seara. 

IS: Te-ai gândit vreodată să renunţi?
RM: Mai târziu. E o poveste mai lungă şi destul de complicată. Ştii, când am intrat în această şcoală de dans, speram să găsesc o emulaţie artistică, un mediu interesant care să mă motiveze şi să mă ajute să evoluez. Nu a fost tot timpul aşa, din păcate. Au existat adevărate părţi bacoviene în acest liceu de coregrafie. Motivele erau multiple. Nu erau suficient de mulţi profesori cu o adevărată vocaţie pedagogică. Apoi, să nu uităm că trăiam nişte timpuri foarte grele. 

IS: Vorbim de celebrii ani '80!
RM: Da, era perioada anilor '80-'90, când timpurile deveniseră îngrozitoare. Îmi aduc aminte drumurile foarte lungi pe care trebuia să le fac în fiecare zi. Ţin minte că eram în perioada când se construia Casa Poporului şi şantierul era exact între Operă şi Liceul de balet de pe 11 Iunie. Şi noi trebuia să migrăm dintr‑o locaţie în alta, ceea ce se întâmplă din păcate şi în ziua de azi. Ăsta este traseul unui mic balerin, pentru că şcoala nu are condiţii de lucru adecvate. Şi-mi amintesc iernile acelea oribile pline de dărâmături, când Ceauşescu demolase totul în zonă, când a pus la pământ Spitalul brâncovenesc. Şi era frig şi noi trebuia să mergem prin noroi şi prin nămeţi ca să ajungem la şcoală, unde dansam cu mănuşi pentru că şcoala nu era încălzită. 

IS: Nicio şcoală nu mai era încălzită! Şi eu scriam cu mănuşi.
RM: Noi chiar şi la Operă ajungeam să dansăm cu mănuşi şi cu fular la gât. Sunt nişte timpuri pe care probabil copiii din ziua de azi nici nu reuşesc să şi le imagineze. Ţin minte cum dansam şi scoteam aburi din gură. Mă simţeam exact ca într-o carte pe care o citisem în copilărie despre Galina Ulanova, marea balerină rusă, care povestea despre celebrele ierni ruseşti şi despre cât de grele erau condiţiile la şcoala de balet din Sankt Petersburg. Cam aşa era şi la noi. 

IS: Ai tăi nu erau speriaţi de lumea în care te aruncaseră?
RM: Nu ştiu, nu i-am întrebat niciodată. Ei continuau să mă sprijine. 

IS: Erau mândri de tine?
RM: Foarte mândri. Şi asta te şi responsabilizează. Dar am avut eu însumi propriile mele momente de rătăcire interioară. Am avut şi momente de cumpănă provocate de unii profesori. Problema mea era că din momentul în care am crescut în vârstă, începusem deja să văd dansul altfel. Nu mă mai mulţumea doar baletul clasic, cel care se studiază preponderent la noi în școală. Simţeam că nu-mi mai era suficient pentru a mă exprima. Eu voiam să fac şi dans modern. Începusem să-mi cer dreptul la libertatea artistică.

IS: Tu de fapt ştiai de pe atunci ce vrei!
RM: Eu ştiam, dar ceilalţi nu mă lăsau. Totuşi, până la urmă datorită îndârjirii mele şi pasiunii mele pentru dansul contemporan, am ajuns după 1990 să fiu primul elev de la liceul de coregrafie care şi-a dat bacalaureatul la dans contemporan şi, în plus, cu o coregrafie proprie.

IS: Cum îţi făceai rost de materiale, de surse de inspiraţie?
RM: Pe vremea comuniştilor nu aveam. Mai reuşeam să obţin pe sub mână vreo revistă de specialitate, din străinătate. Alţii erau cu Neckermann-urile, noi cu publicaţiile despre balet. Dar era o sărăcie îngrozitoare. Nici pantofi de balet nu aveam. Îmi aduc aminte că dansam îm şosete, iar fetele nu aveau poante. După revoluţie, au început să apară casetele video, dar tot era foarte greu, pentru că nu existau computere sau Internet şi accesul la informaţie era foarte limitat. Nu prea aveam de nici unele.

IS: Simt că nu am vorbit suficient despre familia ta.
RM: După cum ți-am spus, mai am o soră, mai mare, care este conferenţiar doctor la Facultatea de Filologie.

IS: Deci iată doi copii extrem de reuşiţi dintr-o familie de oameni simpli, care însă au ştiut să aplice o reţetă a succesului: observă-ţi copilul, încurajează-l, nu comenta, nu critica…
RM: Şi sprijină-l. Pentru că dacă nu faci în viaţă ceea ce te reprezintă şi ceea ce te face fericit, viaţa ta va fi groaznic de tristă.

 IS: Mama era severă?
RM: Da, avea o severitate aparte. E Scorpion și ca tuturor nativilor din această zodie, îi place să ţină totul în mână, să ştie tot, să-i conducă pe toţi.

IS: Ştii că genul ăsta de persoane nu se lasă uşor impresionate de efortul depus de ceilalţi dacă simt că este pentru o cauză nobilă!
RM: Mama mea este un amestec de cocoloşeală și duritate

IS: Şi tata?
RM: Tata este norocul mamei. El este calm şi cald şi blând.

IS: Iar tu? Făceai multe pozne? Sau erai mai degrabă genul de copil potolit care știa să se joace cuminte, într-un colţ?
RM: Pozne făceam mai mult din neatenţie, căci eram extrem de zăpăcit şi de aerian.

IS: Din exterior pari o persoană ordonată.
RM: Mă chinui să fiu aşa, pentru a nu mă împrăștia în şapte părţi.

IS: Mă gândesc cum să închei discuția noastră. Iată o idee: dacă ar fi să se facă vreodată un film despre copilăria ta, ce muzică crezi că ar ilustra cel mai bine anii aceia?
RM: Trebuie să fac o singură alegere?

IS: Câte ai vrea?
RM: Trei -- și alegi tu pe urmă. Dar trebuie să-ți dau răspunsul pe loc?

IS: Poți să te mai gândești câteva zile și dă-mi apoi de știre.

Chiar dacă a venit pe mail (căci acum avem calculatoare și Internet), răspunsul a fost tot de inspirație clasică. Am avut de ales între Concertul pentru pian nr 2 (partea I, Moderato) de Rahmaninov, Lacul lebedelor al lui Ceaikovski și We Have All The Time In The World al lui Louis Armstrong. Nu am putut să aleg. Și poate nici nu trebuie. Până la urmă, indiferent de muzică, totul a fost despre "dans, dans, dans".