Teoretic astăzi nici nu ar fi trebuit să trec pe aici. Ar fi trebuit să stau liniştită, în lumea mea reală, printre ziare şi grozăvii. Ar fi trebuit să scriu despre cum se distrează românii la sfârşit de săptămână, la cererea unui francez curios. Ar fi trebuit să sun acasă şi să văd ce mai face. Dacă i-a plăcut peştele. Şi salata de cartofi cu ceapă. Dacă şi-a făcut tema la engleză.

Ar fi trebuit să mă uit pe geam şi să-mi spun că e o zi ca oricare alta în care am voie să nu am chef. De scris, de glumit, de inventat poveşti pentru ascultătorii de pe alte meleaguri, de povestit şi de vorbit. Nu ştiu ce mă nemulţumeşte. Un coleg care strănută cu zgomot infernal, o cafea răcită prematur, perspectiva de a bate magazinele în căutare de sandale măsura 33, cartea pentru serbare impusă de şcoală pe banii mei,  frigiderul meu cel gol, geamurile murdare, trezitul la 6h40, ziua de marţi?

- Auzi, măi, zice blogul. Poate că asta e. E marţi. Trece repede. O să vezi. Doar un moment prost. Vino mâine. Te aştept. Dar să nu mă iei iar cu d-astea de stare proastă, că mă oftic. Eu atât te rog: să nu-ţi baţi joc de mine că stricăm prietenia. Batem palma?
- Fie, pe mâine atunci. Pupici!

Două minute mai târziu.Tot marţi. Tot eu.
- Bloguleee!
- Ce mai vrei?
- Te iubesc, să ştii!