Trei mame. Trei fete. Toate şase în parc. Să fi fost în jur de opt seara când am pornit-o din loc spre casă, sub nişte picături calde de ploaie. Totul a pornit de la Ana cealaltă, aia blondă de i se zice Ana Mare pentru că... ei bine, pentru că e mai mare cu două săptămâni decât Ana mea, căreia i se zice, cum altfel, decât Ana Mică. Aşadar, Ana Mare a hotărât să meargă cu maică-sa la coafor să-şi tundă bretonul. O mişcare inteligentă şi necesară, având în vedere că fetiţa îşi ciumpăvise singură bretonul, la şcoală, cu forfecuţa pentru hârtie.

- Vreau şi eu să mă tund, mama! zice Eva, adică puştoaica numărul 3, după Ana Mare şi Ana Mică.
- Şi eu? Vreau şi eu cu fetele la coafor!
V-aţi prins, asta de glăsui ultima era a mea.

Aşa că, dragii mei, la orele opt seara, sub o ploaie de vară, trei muieri cu trei fete cucuiete au invadat coaforul din colţ, s-au instalat comod (fetele pe scaune, cu faţa la oglindă), mamele în picioare, sprijinind pereţii şi au început cu fâlfâiri de gene şi plete să arunce cu comenzi şi pretenţii în bietul personal mut de uimire: eu vreau bretonul într-o parte, mai scurt în stânga, mai lung în dreapta, eu vreau să mă spălaţi pe cap şi să-mi tăiaţi vârfurile, eu vreau să fiu prima, ba eu, ba eu!

După jumătate de oră, arăta aşa:


Nici nu contează cum a ieşit, nici nu contează că nu i-a făcut mare lucru, fiindcă s-a hotărât brusc că ea vrea părul lung, voi vedeţi ce zâmbet are? Zâmbetul ăla pe care doar o clipă de răsfăţ ţi-l poate da. Doar o clipă în care să închizi ochii şi să te laşi spălată, mângâiată, masată, periată de nişte mâini ce parcă ar ţese fericire în jurul tău. Da, noi femeile avem nevoie din când în când de asta. Chiar şi la opt ani. Chiar şi când ni se spune Ana Mică. Chiar şi când suntem cu mama.