Azi de dimineaţă, la orele 7:30. Valiza în hol, copilul îmbrăcat, pacheţelul cu mâncare pregătit.
- Până la urmă te încalţi cu cizmele sau cu bocancii?

O întrebare care mă frământa de cu o seară înainte, de când prognoza meteo se anunţa capricioasă acolo, la Sighişoara, unde a plecat azi în tabără. Bocancii nu erau garantat impermeabili; cizmele da, dar o jenau şosetele în interior. Altceva nu aveam de încălţat şi eu nu aveam să fiu acolo, să pot acționa în caz de nevoie.
- Deci, cizmele sau bocancii?

Se uită la mine şi dă din umeri. Ce ştie ea, ea e cea mică, eu sunt aia mare care trebuie să hotărască. Aşa cum trebuia să fac şi sâmbătă, în Decathlon, când am pus-o să probeze aceeaşi geacă de schi de patru ori la rând până să mă conving că nu-i chiar atât de mare la mâneci şi merită să fie cumpărată. Mai greu a fost când am pus-o să probeze 5 salopete de iarnă, d-alea de fâş, cu bretele, în care am îndesat-o printre bodogăneli că ba o strânge în talie, ba îi intră în fund, ba e lungă, ba o înţeapă. La adidaşi a fost mai simplu: i-au venit trei perechi, dar nu ştiam pe care s-o iau. Am pus-o în coş pe cea cu roz. După zece minute, am schimbat-o cu alta cu albastru, asta după ce am pus-o să o mai încerce o dată, măcar stângul, mămică!

Azi de dimineaţă, la orele 7:30, cu valiza la picior, eu stăteam şi ţipam la ea:
- Până la urmă iei cizmele sau bocancii?

Când în sfârşit m-am hotărât că-şi pune cizmele, stai că şosetele astea sunt prea groase şi o jenează. Dă jos şosetele, caută altele, zoreşte-o că pleacă autocarul şi în general ţipă la copil în loc să-l iei în braţe înainte de a nu-l mai vedea patru zile.

De ce? De ce se întâmplă asta? De ce fiecare episod care implică îmbrăcatul sau încălţatul copilului se tranformă inevitabil pentru mine într-o sursă de nervi şi de tensiune care mă face să mă comport ca un căpcăun flămând? Am tot dat vina ba pe oboseala acumulată, ba pe drumul până la magazin care mă stoarce de multe ori de energie, ba pe vreo cădere de calciu sau de magneziu, ba pe vreun sindrom pre sau post care îmi joacă feste.

Abia azi dimineaţă mi-am dat seama ce mă face atât de nesuferită. Ei bine, nu are legătură nici cu înălţimea copilului, nici cu degetul ei mare de la picior care mă face să nu-i pot lua încălţări fără probă, ci cu incapacitatea mea de a mă decide. Cizmele sau bocancii? O întrebare banală, nu trebuia decât să mă gândesc şi dacă aveam să descopăr că oricum nu exista o variantă ideală, atunci n-aveam decât să dau cu banul sau să aleg la întâmplare. Dar eu nu pot să fac asta, eu trebuie să găsesc întotdeauna varianta optimă. Şi dacă nu ştiu care este, atunci trebuie să o caut, chit că pentru asta trebuie să probezi de patru ori aceeaşi geacă sau să schimbi trei perechi de pantofi. Şi normal că la sfârşit sunt stoarsă şi obosită şi flămândă şi avitaminizată şi deci urlu ca nebuna. Dar până nu am certitudinea că am făcut tot ce am putut eu pentru a lua decizia corectă, nu mă pot opri. Şi când mă opresc, nu o fac pentru că am în sfârşit siguranţă că am ales bine, ci pentru că ajung să mă port despotic cu cei din jur.

Aşa că, draga mea, acum că am descoperit unde e problema, să vedem cum să facem. Singură nu te poţi duce încă prin magazine, cu tata nu prea am curajul să te trimit (rişti să rămâi desculţă, dar cu nişte jocuri în plus), cu bona nici nu încape vorbă... cât stai tu la Sighişoara astea patru zile promit să mă mai gândesc. Mai ales că ţi-au rămas mici şi ceilalţi pantaloni de iarnă şi deci trebuie să luăm alţii. Iar fără probă, nu reuşesc să-i mai nimeresc.

Până ajung eu la o concluzie, tu atât să-mi spui: crezi că dacă ţi-ai fi luat bocancii în tabără, te simţeai mai bine? Că mă tot frământ dacă am decis corect...