De câteva zile sunt cam pierită. O fi de la vreme, de la debandada din casă. O fi de la trezitul de dimineață sau de la poșeta neagră pe care nu apuc să mi-o iau. Și cum stăteam ieri prăbușită în scaun, lângă un pahar de plastic cu cafea, a venit la mine o zână. Nu avea aripioare argintii și nici praf magic în căușul palmei. Avea doar o sticluță mică și un zâmbet larg. Și fără să apuc să zic ceva (știți și voi că dacă vorbesți prea mult, zânele se sperie și fug), mi-a luat încet degetele și... a făcut o vrajă. Și atunci am uitat de vreme, de casă, de poșetă și de somn și am rămas așa, pierdută, într-o clipă ce-mi fusese dăruită numai mie.

Ieri, o zână a venit la mine în birou și mi-a făcut unghiile. Așa, pur și simplu.