În liceu era genul de băiat de treabă. Habar n-am dacă o astfel de categorie poate trece drept compliment. La vremea aia cred că băieții preferau să fie genul specialo-rebel mai degrabă decât doar "de treabă"; dar el așa era.

Stăteam ieri de vorbă. El, cu o voce calmă, relaxată, împăciuitoare. Eu, ușor pătimașă, bâțâind dintr-un picior, un tic ce-mi trădează și acum nervozitatea și nerăbdarea de a rezolva lucrurile repede și bine. Îmi spunea că Ana e fantastică. Eu îi spuneam că e repezită și neatentă. El zicea că e minunată, că explodează de energie, că are un optimism care-i iese prin toți porii și că oricine și-ar dori-o exact așa cum este.
- Mi-o dai mie?

Am rămas fără replică. Știam că nu așteaptă un răspuns, că era doar o glumă spusă pentru a-mi deschide ochii pe care adesea îi dau peste cap, dând din mână a nemulțumire. Mi-a spus apoi că oricum ea va face ce vede la mine. În teorie știam și eu asta. O știam de la mine, copilul răsfățat de părinți, fetița crescută la adăpost de orice obligații altele decât cele legate de vârstă.

Când m-am măritat nu știam să fac nimic. Mama nu m-a pus niciodată să dau cu aspiratorul, să fac piața sau să tai legume. Ea făcea totul: muncea, gătea, făcea prăjituri, inventa jocuri, căra sticlele de apă minerală, se avea bine cu aprozariștii, mă trăgea iarna cu sania prin Cișmigiu, îmi povestea despre iubiri și băieți, mă asculta la franceză, lăcrima la poeziile mele, mă fugărea prin casă în hohote de râs, era acolo chiar dacă pleca deseori cu serviciul prin țară. Și nu se plângea niciodată. Asta nu înseamnă că tata era absent. Ar fi o nedreptate să spun așa ceva despre cel cu care dezbăteam toate iubirile mele adolescentine, care mi-a luat prima pereche de pantofi cu toc și care mă ducea zilnic în Herăstrău când vremea era bună. Da, și el fusese un tip de treabă în liceu.

Dar acum e vorba despre mame și fiice. Despre cele ca ea, Ana mea, ce nu seamănă deloc cu cele ca mine. Despre cele ca mine care de multe ori sunt nerăbdătoare cu cele ca ea. Dar se întâmplă uneori să vină un tip de treabă și să-ți spună cu un ton calm și relaxat: " tu chiar nu vezi cât e de minunată?". Ba da, văd, doar că uneori uit să i-o spun și ei.

Ieri, la tenis, eu am fost cea care a primit o lecție. Și chiar dacă Ana va învăța să mi-o servească mai des, acum știu că e bine să o las și pe ea să câștige din când în când. Pentru că e a mea și seamănă cu mine și nu vreau să o dau nimănui. Și da, va ajunge cu siguranță să știe să facă prăjituri și tocănițe, să facă liste și să aibă grijă de familie.  La mine așa s-a întâmplat deși nimeni nu mi-a cerut niciodată nimic.

Aseară am luat-o în brațe tare, tare și am iertat-o că și-a uitat cărțile de engleză și am lăsat-o să se uite cinci minute la desene înainte de culcare. Și a fost fericită.

Merci Alex Bahrencu. Ești într-adevăr un tip de treabă.