Pe vremea aceea nu era nici urmă de clădire înaltă cu geamuri de sticlă ce pare acum, chiar aşa bolnavă cum este, că se sprijină într-o rână pe cupola albă. Pe vremea aceea, copiii se jucau în curtea mare şi se căţărau pe gardul cu bare de fier. Poate o mai fac şi acum, dar eu nu i-am mai văzut sau poate că nu am stat îndeajuns pe trotuarul din faţă să-i aştept să vină.

Pe vremea aceea, Bucureştiul trebuia să aştepte scurgerea firească a timpului ca să ajungă să simtă clipele de sărbătoare. Iarna speram zăpadă şi portocale, primăvara pândeam florile de nu-mă-uita de pe aleile din Cişmigiu în timp ce număram zilele până la primele căpşuni, vara venea cu valuri şi nisip până în străfundurile minţii noastre de copii, iar toamna aducea cu ea miros de rechizite noi şi pere coapte.

Când eram mică, în duminica de Paşte trebuia obligatoriu întinsă o masă undeva. De obicei, era cea de la noi, din camera mea cu tavan înalt și balcon. Masa neagră cu picioare impozante care se pierdeau sub o faţă de masă brodată adusă de tata tocmai din China. În mijloc, un coş cu ouă. În jur, doi părinţi, o fetiţă şi-o bunică. Tradiţia cerea să fie în familie. Cam asta era toată. Şi familia şi tradiţia. Mergeam seara să luăm lumină, ciocneam un ou, iar a doua zi aşteptam Iepuraşul, cozonacul şi Cascadorii Râsului.

Dar în anul acela ceva s-a schimbat. Le-o fi venit ideea să facă şi ele ceva special. Ştiu şi eu, poate că vorbiseră  între ele şi au decis să meargă cu fetele la biserică, să se vadă astea mici şi să se mai joace. Poate că mama şi-a dorit  să ieşim şi noi din casă, să ne plimbăm un pic pe străzile ce se lăfăiau la soare ca nişte pisici vagaboande, jegărite după foamea de peste iarnă. Sau poate că am propus noi, copiii şi cei mari au zis să ne facă pe plac. Ştiu că în ziua aceea am purtat ciorapi de nailon, ca doamnele. Erau albi şi erau singurii pe care garderoba mea mi-i permitea la zece ani. Pantofii erau cu baretă bleumarin şi un toc minuscul, din cel care lasă să se audă un  poc-poc firav, fără să te facă defel mai înaltă. Dar piesa de rezistenţă era un pardesiu. Bleumarin, cu aplicaţii ecosez, cu o beretă asortată, din cea mai bună stofă englezească, pe care mama îl primise plocon de la o familie cu copii mari de acuma şi pe care eu îl uram de moarte. Pentru că la zece ani nu voiam decât să am şi eu geacă de fâş ca toţi copii din clasă şi nu un pardesiu de căpătat de la Londra.

În orice caz, simţeam că în duminica aceea de Paşte, cu soare şi vestimentaţie britanică, totul era diferit. Cupola bisericii unde ajunsesem era undeva sus de tot, aerul dinăuntru era din belşug şi parcă toţi pereţii albi respirau în voie. Oamenii nu se înghesuiau. Iar preotul spunea ceva într-o limbă foarte caraghioasă ca o ploaie de pietricele care se loveau unele de altele. Şi era plin de copii. Mulţi copii lăsaţi să alerge în curte. O curte pe lângă care trec aproape în fiecare dimineaţă. Şi stau şi încerc să mă văd pe mine, cu părul lung şi blond sub bereta ecosez, prinsă într-un pardesiu englezesc, cu mama tânără, cu prietena mea, Irina, cea pe jumătate armeancă, cu Biserica armenească fără de clădirea bolnavă, cu geamuri de sticlă, stându-i în coastă.

Azi de dimineaţă, o femeie cu două coşuri pline de liliac stătea lipită de gardul cu zăbrele de fier de la Armenească. Ploua mărunt peste cupola albă. În curte, nici ţipenie de om. Mai sunt două zile până la Paşte. Poate vine soarele şi se umple iar de copii. Poate o să-i iau şi eu Anei o pereche de ciorapi de nailon, ca ai mei. La urma urmei, acuşi face zece ani.