Era o curte mare, cu un nuc în mijloc. Sau poate nu era  nuc, o fi fost doar vreun vişin mai pricăjit sau chiar şi-o tufă de liliac ce crescuse cu tupeu. Poate că nici curtea nu era aşa de mare, dar la patru-cinci ani lucrurile sunt văzute printr-o oglindă ce exagerează până la stele. Serile, la masa de sub nuc, (o să zicem că era nuc, bine?), când vântul de la miazănoapte aducea cu el miros de alge şi scoici desfăcute, când oalele se odihneau în sfârşit în bucătăriile de vară după ce pufăiseră toată ziua  pe foc, fierbând în pântecul lor ştiuleţi de porumb înveliţi în haine de mătase, serile aşadar răsunau de râsetele lor. Erau mulţi. Pe unii îi ştiţi cu siguranţă. De prin cărţi sau de la teatru. Alţii ajunseseră din întâmplare la 2 Mai şi rămăseseră fiecare în câte o curte umbrită de pomi, la o masă de lemn.

În seara aceea, era şi ea acolo. Sigur, poate că fusese de la începutul verii. Dar mintea mea de copil de patru-cinci ani ştersese restul, păstrând-o doar pe ea. Seara aceea. O amintire mare cât să deschizi o dată gura să tragi aer în piept. O clipă. Aceea în care m-am dus, cu mama de mână, la ea în curte. Eu îl căutam pe Lobiţă. Un ghem de blană pe care-l chinuiam în joacă de atâta iubire. Mama îl căuta pe Jorj. Un prieten mare, gras şi bonom cu aer de Baloo. Ea era acolo. Cu coatele sprijinite la o masă, cu degetele subţiri pe care şi le trecea nervos prin păr. Vorbea. Fuma. Avea un gât teribil de lung, asta îmi aduc aminte. Şi haine deschise la culoare. Şi o faţă ciudată, triunghiulară şi osoasă. Şi lume în jur. Şi se râdea. Râsul ăla plin de savoare, ăla însoţit de valuri de sclipire. Râsul care îţi umezeşte ochii şi care te face, om mare fiind, să îţi alegi prietenii. Şi apoi să-i plângi când pleacă. Râsul cu care s-a trăit la mine în casă. Râsul de care răsunau curţile vara, la 2 Mai. Râsul Ninei Cassian din seara aceea cu nuc în mijloc de curte.

M-a sunat mama aseară.
- A murit Nina Cassian, ai auzit? Când am aflat, am vrut să sun repede pe cineva, să povestesc şi eu cuiva. Dar nu am avut cui să spun. Toţi de atunci sunt morţi.

Am spus eu aici. Şi parcă îmi miroase iar a frunze de nuc şi-a scoici desfăcute.