Nu mai departe decât ieri. Mi-am dat seama că am nevoie de o geacă de ploaie. Nu foarte groasă, cu glugă şi care să nu fie prea sport. Am văzut una sâmbătă. La Zara. Mişto, verde închis. Cam scumpă însă, aşa că am plecat. Am fost duminică din nou prin oraş. Am tot căutat o variantă mai accesibilă. N-am găsit. În mintea mea se lăfăia doar geaca de la Zara. Ca să nu mai lungesc povestea. Mi-au trebuit trei zile de bătut magazinele ca să ajung să mă conving că îmi doresc cu adevărat geaca aia.

Nu vreţi să ştiţi cum e cu vacanţele. Mă gândesc şi mă răzgândesc de o mie de ori înainte să rezerv ceva. Şi apoi, când mai sunt doar câteva ore, ca acum, când bagajele sunt aproape gata, ca acum, încep să intru în panică. Oare ce mi-a trebuit toată tevatura asta? Oare nu mai bine stăteam eu acasă şi dormeam de 1 mai ca tot românul? Bineînţeles că dacă aş fi stat acasă, aş fi fost nefericită până în prag de depresie că nu mergem nicăieri. Deci, jamais contente, vorba francezului. În plus, nu sunt eu dacă nu-mi fac o mie de griji: oi fi luat tot? Ne ajunge? Nu-i prea puţin? N-or fi bagajele prea mari? Oare e ok cazarea? O ploua? N-o fi frig? Şi în timp ce un vârtej de întrebări mi se plimbă prin creier, încep să mă pregătesc de zici că urmează să emigrez, nu să stau trei zile. Mă duc la coafor, tund bretonul copilului, spăl frigiderul, dau eventual şi cu aspiratorul, îmi fac listă de plătit facturi, trec pe la mama, plătesc bona.

De ce sunt aşa? Merit două palme şi un şut în fund. Mi le-aş da singură, dacă nu mi-ar fi milă de mine. De stres şi agitaţie, mă doare burta. Şi am palpitaţii. Şi mâine plec. Şi acolo cică o să cam plouă. Şi mi-am făcut deja programul pe ore. Şi ce bine o să fie, nu-i aşa? Hai, ziceţi că aşa e, vă rog!