miercuri, 23 aprilie 2014

A fost odată...

Eu sunt copil crescut la oraş şi fără de bunici la ţară. Bunica din partea tatălui a venit de printr-o comună din Argeş şi s-a angajat fată în casă la nişte boieri din capitală. Cel puţin aşa se înţelegea din micile frânturi de poveste care-i scăpau uneori, căci altminteri nu voia să-i afle nimeni trecutul (şi nici nu i l-am aflat). La moartea ei s-a dus o lume întreagă cu ea despre care doar cei de dincolo mai pot spune ceva. Noi, ăştia de rămaserăm pe aici, ştim doar că la optsprezece ani a avut un fiu, pe tatăl meu, şi că bărbatul a părăsit-o şi nici că a vrut să mai ştie ceva de el. Dar, aşa tânără şi de la ţară cum era, cu doar patru clase făcute şi rămasă orfană încă de mică, bunica Maria a reuşit să facă faţă capitalei şi vieţii simandicoase de pe aici, devenind o mamă şi o gospodină fără cusur, în inima căreia iubirea pentru unicul ei copil a fost atât de răvăşitoare încât nu a mai lăsat loc pentru nimeni. Nici măcar pentru mine, faţă de care avea un fel ciudat de a se comporta. Cu un simţ al datoriei dus până la sacrificiu, bunica robotea de dimineaţă până seara, neobosită, vorbind de una singură cu oalele şi polonicele, amestecând, tocând, rulând, bucurându-se de orice musafir nepoftit care ne trecea pragul ademenit parcă de mirosul de chiftele sau de borş de lobodă, dar sancţionând aprig orice tentativă de infiltrare în bucătărie a celorlalţi membri ai casei. 

De partea cealaltă, din neamul mamei, îmi rămăsese doar un bunic în Ardeal, căsătorit de-a doua cu o femeie mărunţică cu un glas care parcă ţi se înşuruba în moalele capului atunci când striga. Altfel, făceau o pereche simpatică în curtea lor minusculă cu trandafiri mirositori la poartă, cerceluşi în ghivecele de pe scară şi snopi mari de lobodă în grădina din spate. Doar că până la ei băteai jumătate de ţară şi, odată ajuns, nu aveai nimic de făcut. Casa era în oraş, oraşul avea fabrică, cerul era negru de fum, iar bunicii nu aveau nicio lighioană care să stea să fie iubită şi smotocită. Aşa că vizita la ei se rezuma la vreo două zile pe vară, timp în care distracţia, unica, era să fiu dusă  la bâlci pentru a mi se cumpăra un şirag de inimioare roz şi galbene din turtă dulce şi a fi lăsată să mă uit la cuştile cu nutrii. 

Am crescut aşadar departe de tot ceea ce înseamnă datinile de la ţară, de toate obiceiurile acelea care se încăpăţânează să mai trăiască, deşi din ce în ce mai multă lume ar vrea parcă să le omoare. Şi totuşi, de mic copil, la mine în casă Crăciunul şi Paştele veneau cu miros de cozonac şi de sarmale, bradul era viu şi împodobit, Floriile aduceau coroniţă de salcie, Înălţarea ne aduna în jurul coşului de ouă înroşite, de Anul Nou mergeam la colindat prin bloc, de Înviere lălăiam şi eu acolo cu toţi oamenii strânşi în jurul meu, la biserică, primăvara îmi alegeam o babă ca şi bunică-mea, de Mucenici pândeam în cuptorul încins colăceii mici şi crocanţi ce urmau să fie îmbăiaţi în zeamă cu mirodenii, ajutam şi eu cât puteam la curăţenia din prag de sărbători, mă bucuram de fiecare moment special, de fiecare prilej de a face ceva care doar o dată pe an se întâmpla. Dincolo de credinţă, dincolo de relaţia pe care vrei s-o ai cu Dumnezeu, dincolo de părerea despre cele sfinte, sărbătorile vorbesc despre familie. Ele ne strâng împreună. Ne ţin la un loc şi mai ales, ne fac să ne aducem aminte. De noi, de ai noştri, de casa unde ne-am născut, de părinţi şi de trecut. 

De ce vă spun toate astea? Din două motive. Primul: pentru că am văzut multă lume în zilele premergătoare Paştelui care ba se lăuda cu câte a făcut, ba cu cât de tare are de gând să ignore sărbătoarea. Al doilea motiv este însă şi mai important: am descoperit că Ana mea nu ştia să ţină oul înroşit şi să-l ciocnească. Şi atunci mi-am dat seama că, din dorinţa poate de a păstra calea de mijloc, de a nu risca să facem pe surzii în faţa raţiunii, ajungem să ştergem cu buretele nişte tradiţii care le vorbesc copiilor despre trecutul lor. Până la urmă, mai mult decât superstiţie, păstrarea şi perpetuarea acestor obiceiuri este istorie. Istorie vie. Încă. Dar pe cale de dispariţie. 

Eu nu am făcut niciodată cozonaci. Sigur, nu e grav, mai ales că sunt la comandă unii foarte buni. Problema nu este că eu am îndrăznit să mă eliberez de truda de a frământa până asudă grinda, ci de faptul că la mine în casă nu a mirosit niciodată cum mirosea de Crăciun şi de Paşte la mama acasă: a rom şi coajă de portocală, a nuci prăjite şi a cacao, a cocă pufoasă ce se prelingea blând pe lângă ligheanul acoperit cu ştergar. Şi eu, mică şi vârâtă în aşternuturi scrobite, dormind liniştită cum numai pruncii care se ştiu ocrotiţi pot dormi. Pentru copilul meu, Crăciun şi Paştele nu miros a nimic. Poate a casa de la ţară cu aerul ce duce cu el parfum de liliac şi petale de flori de cireş. Sau poate că nici atât.

Sărbătorile, fie ele şi religioase, aduc cu sine de cele mai multe ori ritualuri pe care copiii le văd ca pe un prilej de a transforma o zi obişnuită într-una cu totul specială şi cred că e păcat să le luăm această bucurie doar pentru că, de fapt, zicem noi că nu are nimic ştiinţific. În regulă, dar chiar şi aşa, lipsite de fundament raţional, obiceiurile astea sunt parte din cultură. Cât oi fi tu de ateu, nu se poate să nu ştii când vei fi mare ce sărbătorim de Paşte sau de Crăciun. E păcat să ştergem cu buretele tot ceea ce contravine raţiunii pentru că, oamenii, fie ei mari sau mici au nevoie de poveşti. Iar eu cred că în spatele sărbătorilor, a freneziei care cuprinde familia, a bucatelor alese, a primenirii casei, a hainelor noi şi frumoase, a cadourilor, a cozonacilor ce umplu aerul cu miresme, a lumânărilor aprinse şi mai ales a oamenilor care simt nevoia să se adune laolaltă, un copil se va simţi întotdeauna ocrotit şi fericit. Pentru el aceste zile, aceste sărbători vor face întotdeauna legătura cu trecutul. Şi nu e drept să-l ştergem. Nu e drept ca Ana să nu ştie cum e să miroasă a cozonac în casă, nu e normal să asculte Smiley, dar să nu ştie Mă dusei să trec la Olt, nu e bine că de sărbători ne-am obişnuit să avem totul de-a gata şi mai ales să nu avem timp. 

A scris şi Laura despre asta. Am scris şi eu. Nu ştiu dacă o să învăţ să fac cozonaci. Ştiu doar că datorită mamei mele copilăria mea a mirosit întotdeauna perfect. 

22 comentarii:

Alexandra Albu spunea...

Cozonac e atat de simplu de facut incat e hilar cata lume nu-l face. Dar cozonacul e doar o mancare. Una nesanatoasa total daca ma intrebi pe mine. De ce a legat lumea "momentele speciale" de "imbuibare"? De ce conditionarea afectiunii e una legata de zahar si tone de carne? Ce, nu putem avea "alta traditie". Istoria Marei n-are nici o treaba cu mirosul de prajituri in casa, ea nu a primit asa ceva cam niciodata deci mirosurile copilariei ei vor fi alea de stiu eu, friptura, peste, fructe proaspete, etc. Mancarea e un bun prilej de a aduce familia impreuna dar nu singurul. Iar o sarbatoare, oricare ar fi ea (religioasa sau nu) trebuie marcata cum trebuie dar nu neaparat cu lucruri de acum o suta de ani. Aia e marca Bisericii, ea tine oamenii legati de mancare tocmai pentru ca mancarea e legata de afectivitate.

Si daca mai aud inca odata pe cineva ca nu "stie" sa "faca cozonac" in era masinilor de paine cred ca mor de nervi. Eu acum am facut pasca cu mana, am framantat fix 2 minute la ea. Dureaza mai mult sa scoti din camara si frigider tot ce-ti trebuie decat sa "faci" o pasca decenta. Deci, daca aveti nostalgii, doamnelor din anul 2014, puneti mana pe faina si pe oua si o sa miroasa imediat a cozonac in casa! Va fi ca cel al bunicii? NICIODATA! Poti sa stai in cap!
Traditia aleasa de Mara sunt crevetii. Na. Asta cere de cate ori ii zic ca avem ceva de sarbatorit.

Anonim spunea...

Eu tin de traditiile astea de sarbatori(desi din punct de vedere religios chiar nu reprezinta nimic pt mine) tocmai pt ca am crescut la tara si imi aduc aminte de copilarie, bunici, parinti, frati etc. Asa ca respect toate etapele pregatirilor de Pasti/Craciun, pt mine e o placere si un amuzament.

Ador sa gatesc dulciuri, mai ales din alea traditionale (ceea ce prin Ardeal presupun, pe langa zahar, lapte, smantana, oua, si cantitati apreciabile de untura de porc) dar nu o fac practic decat de sarbatori, din motive evidente (ca-s extrem de nesanatoare mancate des, de altfel nici bunicii nu gateau asemenea chestii decat de sarbatori).

Asa ca fac de toate, cozonaci, baigli, cornulete din alea fragede cu untura, cosulete cu nuca, plus din astea un pic mai sofisticate gen Dobos tort etc. Noah, si dupa ce ispravesc gatitul, cadorisesc prietenii cu cel putin 2/3 din dulciurile gatite, ca sa evit excesele culinare la domiciliu.

Si mai avem si traditiile noastre, cum ar fi casuta de turta dulce pe care o facem eu cu fiu-meu de Craciun, aricii de anul nou (mere coapte impanate cu cuisoare etc.)
Da, sunt de acord cu tine, ritualurile astea is importante pt copii, indiferent care ar fi ele si cum alege fiecare familie sa le practice.
Maria

Ioana spunea...

Alexandra, eu nu am masina de facut pentru ca nu am loc de ea. Pare hilar, dar asta e adevarul. As putea sa o tin in sufragerie, dar nu vreau:) Si nu cred ca trebuie sa faci cantitati imense de mancare, dar eu si acum cel mai bine vorbesc cu mama cand ne adunam la bucatarie si acolo, cat timp se coace si se fierbe, se dezleaga limbile. Nah, la noi se fac prajituri, asta este, sunt plina de vicii:))

Ioana spunea...

Cam asa, Mario, era si la mama acasa. Pacat ca eu sunt mai comoda si mai lenesa si biata fie-mea tot de la bunica simte mirosul de sarmale. Sper sa ma inteleptesc cu varsta, cine stie, poate la pensie:)) Dar e frumos sa ai obiceiuri in familie.

Anonim spunea...

Draga Ioana,

Eu cozonac n-am facut niciodata cit eram pe linga mama/soacra si aveam unde sa maninc:)

Dar uite ca am plecat pe cele coclauri si exact datorita amintirilor de care asa frumos povestesti, m-am apucat sa framant cozonaci pentru prima oara la 37 de ani:) Si mi-au iesit asa de buuuni, ca de atunci fac de fiecare Craciun si de fiecare Paste ...

Foarte probabil ca daca nu plecam asa departe, nu stiam nici pina azi cum sa framinta:)
E totusi asa de bine sa o ai pe mama pe aproape...

Diana-fr

Alexandra Albu spunea...

Eu am zis intai ca e simplu de facut si e hilar ca nu-l faci da' ti-e dor de el abea apoi am zis de masina de paine. Si apoi ti-am explicat ca nu trebuie "framantare" pana lesini. Chiar nu trebuie. Nici masina. Amesteci si il lasi in pace ca creste el :) Deci daca chiar e asa o mare "chestie" ca nu-ti miroase in casa ca la mama-bunica atunci poti sa faci. Io doar zic... O familie e o familie din cu totul alte considerente decat mancarea, dar daca mancare sau zahar trebuie, ok, poti face si incerca absolut orice reteta faceau mama sau bunica ta :)

Anonim spunea...

Ce frumos spus!
Si eu m-am apucat de facut cozonaci la peste 30 ani, cind am venit in alta tara. Si nu trebuie masina de piine pentru ei. Iar de citiva ani fac baigli(cozonaci din Ardeal), care nu trebuie framintati deloc, asa ca se fac rapid si ies 4 dintr-o tura de aluat.
Si traditiile nu le alegem noi, ci se transmit...Eu consider ca e bine sa maninci din cind in cind dulciuri si cozonac, nu e otrava.Mincarurile sunt si pentru suflet, nu trebuie neaparat sa fie sanatoase.
Elena

B. spunea...

Alexandra, ai dreptate doar pe jumătate (nu vorbesc de cozonaci, acolo nu pot să mă pronunț; vorbesc despre "îmbuibarea" românească la evenimente speciale). Da, este într-adevăr ridicol cât de mult preț se pune în multe familii pe cantitatea mâncării care trebuie servită și ingurgitată la fiecare ocazie festivă (cu rezultate medicale măsurabile -- matematic după fiecare sărbătoare apar știri despre disperați care au ajuns la spital).

Pe de altă parte, nu Biserica te leagă de mâncare; faptul că ești un animal social te leagă de mâncare, iar Biserica a folosit asta (ca și multe altele) pentru a-și conferi legitimitate. Există o sumedenie de studii antropologice privitoare la obiceiurile sociale de a împărți mâncarea ale tuturor primatelor, studii comparative între diverse culturi umane ș.a.m.d. (Caută pe Google "food sharing anthropology" dacă ești curioasă.) Orice gazdă bună, oriunde în lume, pune ceva pe masă. Orice familie încearcă într-o măsură sau alta să ia masa împreună (vorbesc de familia de bază, cei care locuiesc în aceeași casă, nu de familia extinsă cu unchi, cuscri și veri de-ai doilea). Asta e o parte a identității noastre ca oameni, nu prea ai cum să schimbi luatul mesei în familie, cu tot bagajul antropologic, cu vreo altă activitate care să producă aceeași satisfacție, stare de bine și senzație de comuniune. Sigur că poți alege să pui pe masă pește, salată verde și mere în loc de drob, sarmale și cozonac, însă experiența este în continuare cea de a mânca la aceeași masă.

Acestea fiind spuse, Paștele este în foarte mare măsură o sărbătoare pre-creștină (era firesc să existe o sărbătoare în perioada în care natura renaște la viață), iar drobul, sarmalele și cozonacul nu cred c-au fost inventate de vreun popă. Prin urmare ai putea sărbători venirea primăverii cu niște drob și ceapă verde, că pește, salată și mere poți să mănânci toată iarna.

ioana spunea...

Cred ca cu varsta ne inteleptim si devenim mai legati de ceea ce insemna familia noastra. Si da, mama e bine sa fie cat mai mult aproape.

ioana spunea...

Asa zic si eu. Sigur, nu inseamna sa nu-ti pese ce bagi in tine, dar nah, pentru mine sarbatorile miros a cozonac:)

Silving spunea...

Mda.N-am mai facut Pastele in tara de mai mult de un deceniu.Insa m-am incapatanat sa invat sa fac cozonac si pasca.Si sfinti.Retetele cel mai usoare,fara framantat.
Copiii mei nu se dau in vant.Sotul care nu-i roman,nici atat. Anul asta m-am intrebat care e rostul.Doar ca e traditie,doar ca-mi place mirosul? Inca am pasca in frigider,ca oricat m-as lupta cu ea,nu reusesc s-o termin singura.
Nu stiu,la anul,chiar nu stiu.
Sarmalele plac tuturor,dar din alea mancam doar in tara,ca n-am varza murata si am incercat o data sa fac,n-a iesit,n-am mai incercat.
Cred ca te obisnuiesti si fara ele,fara preparatele traditionale...ma gandesc??

Ioana spunea...

Sigur ca te obisnuiesti. Pana la urma poti sa- ti faci traditiile propriei tale familii. E trist insa cand nu exista nici alea si atunci ajungem sa facem din sarbatori doar un prilej de schimbat cadouri.

Anonim spunea...

"Eu acum am facut pasca cu mana, am framantat fix 2 minute la ea" - am citat din preainteleptele scrieri ale Adevaratei Usor De Identificat. Offff, Ioana, mai ai timp de irosit pe ce debiteaza persoana? Nu mai bine folosesti timpul sa citesti ce scrie Codruta Popa, ca macar stie ce scrie si spune?

szqwer spunea...

Ai scris minunat, Ioana!Eu pastrez cat de mult pot traditiile,il implic si pe fi-miu foarte tare in atmosfera de Sarbatori, in povestile ducli ale copilariei mele, povesti ce vreau sa devina si ale lui si tot atat de dulci.
M-am bucurat enorm anul acesta sa descopar ca foarte multi tineri se reintorc catre traditiile noastre stramosesti, ca foarte multi oameni de varsta noastra se reintorc cu drag la sarbatorile de altadat', din copilariile traite de noi.Pentru ca istoria unui popor consta si in traditii, iar traditii frumoase asa cum avem noi, romanii, putine popoare din lumea asta le au.Si e trist ca strainii se dau in vant dupa ele, iar noi le renegam si me indepartam de ele cat putem.
Exista o sensibilitate si o nostalgie aparte care ne face sa tinem vesnica memoria celor ce nu mai sunt printre noi, iar asta numai prin pastrarea si perpetuarea traditiilor si obiceiurilor din strabuni.
Iar Pastele si Craciunul, in viziunea mea de credincioasa, niciodata nu au semnificat mancare si imbuibare, una este prilej de bucurie si alta este prilej de intristare si de viata vesnica.E mult mai complex tot ce inseamna pentru un credincios Pastele.Nu cozonacul si friptura, vinul si oul rosul sunt cele ce ne desavarsesc si ne umplu de lumina.

Merlin spunea...

Mi se pare că e cam multă confuzie pe-aici, unele lucruri se bat cap în cap. De exemplu, szqwer spune "ai scris minunat, Ioana", după care spune că pentru ea sărbătorile sunt f. importante pt. că e credincioasă, aspect despre care Ioana spune, constant, că o lasă rece.
Altfel, toată lumea laudă cozonacii făcuţi de bunica în mod eronat, cozonacii din ziua de azi fiind de o sută de ori mai buni decât cozonacii de acum 30-40 de ani din motive foarte simple : ÎN ACELE VREMURI, COZONACII SE FĂCEAU CU MULTĂ ECONOMIE,la care se adaugă şi calitatea mai proastă a făinei din acele vremuri faţă de cea de azi.
Altfel, eu cred că partea religioasă a sărbătorilor este esenţială, fundamentală, fără fiorul religios aceste sărbători pur şi simplu nu ar exista.Nimeni, nici chiar un ateu nu poate să compare Paştele sau Crăciunul cu 1 mai, să zicem. Iar de 1 decembrie, şi atunci poate fi vorba de o trăire religioasă având în vedere câţi oameni au murit pentru a se realiza unirea cu ţara ...
cineva, mai sus, a descoperit apa caldă spunând că Paştele e o sărbătoare pre-creştină.
Normal.Din moment ce Iisus s-a dus la Ierusalim să serbeze Paştile, evident, Paştile sunt sărbătoare pre-creştină.
Cred că obiceiurile legate de mâncare constau în aceea că din cele mai vechi timpuri până prin tinereţea noastră, mâncarea a fost o problemă constantă.Adică, era o treabă să te invite cineva la masă, nu ca azi când găseşti mâncare pe toate drumurile.
Mama, tata, soacra, (că tot vorbeşte toată lumea de mame), mă întreabă constant, chiar şi când vorbim la telefon, dacă am mâncat.
De sărbători, eu zic că este esenţial să călătoreşti .
Nu neapărat în Caraibe.
Călătorii la oameni sau în locuri dragi, sufleteşti.

B. spunea...

Descoperitorul apei calde a inclus și o legătură privitoare la sărbătorile pre-creștine specifice pe care și le-a însușit creștinismul -- Iisus a fost și zoroastrian în Babilon cu 2400 de ani înainte de a se naște? Sau i-a influențat pe evreii care sărbătoreau deja Paștele cu sute de ani înainte de Cristos? (Nu cred că e nevoie să spun că la evrei Paștele nu sărbătorește învierea lui Iisus.) Romanii aveau și ei o sărbătoare primăvara în jurul anului 200 î.C., sărbătoare care a continuat și după apariția creștinismului -- și ce să vezi, s-a dovedit că era concomitentă cu sărbătoarea învierii la creștini!

Miju spunea...

imi pare rau ca multa lume da cu parul in mancarea de sarbatori din cauza presupusei imbuibari(poate ca da, aveti exemple concrete apropiate, oameni cu burta pleznita, dusi la spital dupa sarbatori), cand bucuria expusa de Ioana aici e legata de mancare buna, traditional legata de vreo sarbatoare sau vreo perioada anume din an; bucurie in care si eu cred, si vreau s-o transmit, cat pot, copiiilor; e destul de usor sa vezi familia adunata in fata unor mancaruri bune, care miros ademenitor, nu vad aici un indemn la imbuibare. si mai departe tine de cat de mult vrei sa te vezi cu acei oameni, a nu fi fatarnic ateu in fata unor credinciosi moderati, care nu ti-au dat nici cu crezul in cap, nici cu sarmalele in poala. o familie normala, din punctul meu de vedere, la fel de normala ca si cea care intelege din sarbatoare o ocazie foarte potrivita de a urca un munte la pas, avand doar un sandwich si o sticla de apa la ei(si nu se foloseste de drumetia ei aerisita pentru a arata cu degetul pe cei care, imbracati de sarbatoare, stau in jurul unei mese incarcate intr-o sufragerie)

&Merlin, unde iti place sa vizitezi, s-ar putea ca unora sa le placa sa fie gazde, nu? ;)

B. spunea...

P.S. Cât despre "fiorul religios", eu sunt ateu și da, mă lasă perfect rece. Îmi plac la nebunie Paștele și Crăciunul pentru că avem tradiții în familie, nu din motive religioase. Iar 1 mai este un exemplu excelent: da, în liceu, când mergeam negreșit cu toți prietenii la mare de 1 mai, sărbătoarea muncitorilor era pentru mine mai importantă decăt Crăciunul și Paștele la un loc -- din nou, nu pentru că sărbătoream muncitorimea, ci pentru că știam că mă voi simți bine cu prietenii.

Alexandra Albu spunea...

Exact, B! Numai ca sa stii ca acel "cozonac" provine de la painea lu' Iisus. Cu mici imbunatatiri. De aia pe Pasca se face cruce, de aia la nunta se rupe turta si la inmormantare se fac colaci. E chestia cu painea trupul lui Dumnezeu. Doar ca in varianta dulce. De Paste se fac cruci din aluat si pe cozonaci in unele locuri. Biserica a speculat foarte tare foamea oamenilor in special saraci si a bagat si mizeria cu "postul" care duce si mai rau la imbuibarea specifica sarbatorilor. Ideea e ca nu conteaza deloc ce ai pe masa ci ca te aduni sa mananci ceva. Prietenia, apropierea si alte asemenea ne fac placere. Si de aia eu una incerc din rasputeri sa organizez mese sau vizite cu prietenii apropiati de mai multe ori pe an. Chit ca sunam dupa o pizza, e irelevant ce mananci pentru ca te simti excelent. Si, revin, daca iti doresti sa faci cozonac, drob sau orice alta chestie poti invata in fix cinci minute, nu aia e problema. Dar poti umple casa de miros de cozonac daca n-ai cu cine sa-l imparti e cam degeaba.

B. spunea...

Hmm... nu, nu provine de la pâinea lui Iisus: provine din Egiptul antic, preluat apoi de grecii antici, apoi de romani (așa se face că și italienii au panettone). Că pe urmă or fi venit creștinii și-au zis că e trupul Domnului este irelevant -- la fel au făcut cu pâinea și cu vinul, ceea ce nu mă împiedică să-mi placă.

Iar eu n-am mâncat în viața mea pască cu sau în formă de cruce -- pasca pe care o știu eu se face în tavă, ca plăcinta, iar deasupra are un soi de hașură din aluat.

Ce vreau să spun este că nu trebuie să te ferești de o sărbătoare sau de o mâncare pentru că au conotații religioase -- bucură-te de ele, de familie și de prieteni pentru că mâncarea e bună, prilejul este plăcut și îți iubești prietenii și familia. Dacă te cramponezi prea mult de ideea anti-religioasă sfârșești prin a-ți reduce ție plăcerea, și zău dacă merită (mai cu seamă că n-ai de ce, după cum am văzut mai sus).

În aceeași ordine de idei îți recomand o prezentare de la TED care mie mi-a plăcut foarte mult: Atheism 2.0.

Anonim spunea...

chaque histoire qui commence par " A FOST O DATA" a son côté magique et spirituelle.Pour la deuxième partie,les temps ont changé et c'est irréversible,la société n'est plus la même et les moyens ne sont plus les mêmes.Dans le passé,il n'y avait presque rien mais les choses avaient un goût spécial....la joie de réussir quelque chose de beau et de bon malgré sa simplicité.L'effort nourrit en nous la fierté de réaliser une chose de grandiose malgré sa simplicité.Je pense que les gens qui ont vécu les deux époques sont des "victimes" de la transition et de son impact.Tout de même,on peut pas nier le confort de nos jours qui nous a facilité la vie et qui nous a "cassé les bras" :)

szqwer spunea...

@merlin: ce legatura are felul in care a scris aceasta postare cu faptul ca pe Ioana o lasa rece credinta?Dupa logica ta treba sta asa: eu sunt credincioasa, Ioana e atee, deci Ioana scrie prost.Sau eu sunt credincioasa, Ioana scrie misto pe blog, dar e atee, deci eu nu mai trebuie sa-i apreciez scriitura.
Naspa cu logica unora, zau, asa! Cred ca mai confuzata sunt acum Merlin, decat eram inainte.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes