Avea vreo cinci ani. Era blondă cu ochii de un albastru ce părerea şi mai intens de la câtă mirare i se citea în priviri. Apoi, brusc, lumina din ochi i se stingea ca atunci când întorci spatele unei camere pe care o laşi în întuneric. A venit la mine în braţe. Nu a chemat-o nimeni. Pur şi simplu a intrat în biroul acela mic cu pereţi de sticlă, m-a văzut şi s-a cocoţat pe genunchii mei. Apoi, cu o mânuţă mică întinsă spre mine încerca parcă să prindă cuvintele care-mi ieşeau pe gură în pumnu-i de copil. Scotea nişte sunete neînţelese şi se agăţa practic de buzele mele doar-doar va reuşi să vorbească şi ea aşa.
- Nu-i voieeee, stai cuminte! i-a spus doamna cu care stătea.
Mi-a lăsat gura în pace. Nu cu totul. Continua să stea la mine în braţe când, asemeni unui duh rău din poveşti, ceva înfricoşător şi mare a luat-o cu el. Pe ea, cea din spatele privirii incredibil de albastre. Pe ea, cea care în faţa noastră, a celorlalţi, era copilul cu autism. Ştiţi ce m-a şocat cu adevărat în poveştile acestor copii şi ale părinţilor lor? Când cineva, o mamă de băieţel diagnosticat cu tulburări din spectrul autismului, mi-a spus într-o zi noi nici măcar nu putem afla cum e acolo, în lumea aia a lor. O fi prietenoasă, o fi înfricoşătoare? Cine ştie?

Au trecut ani buni din ziua când o fetiţă blondă cu ochi albaştri a încercat să-mi fure cuvintele. Nu mai ştiu nimic despre ea. Sper doar că terapia pe care o făcea să o fi ajutat să-şi creeze singură vorbe. Şi sper ca duhul cel rău să fi fugit departe. De ea şi de cât mai mulţi.

Astăzi este Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului. Cu această ocazie, Federaţia pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist organizează, prin intermediul fundaţiilor şi asociaţiilor membre, o serie de manifestaţii şi evenimente, atât în Bucureşti cât şi în ţară. Mai multe aici.

Iar dacă vă întrebaţi ce am putea face noi ceilalţi, părinţi care nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de tulburări, ei bine, cred că am putea începe prin a ne educa pe noi, pe ai noştri şi pe cei din jur să acceptăm că suntem diferiţi şi că diferiţi înseamnă pur şi simplu altfel. Nu mai rău. Doar altfel.