Abia aştept. Să stau pe terasă şi să mă uit cum coboară seara, cum se lasă ca o femeie bătrână şi corpolentă peste dealurile cu spinări cocoşate de atâta preumblat de copite. Să trag în nări mirosul de iarbă gălbejită şi de regina nopţii ce abia, abia, se mai poate ţine pe picioare în faţa unui octombrie ce pluteşte în aer. Abia aştept. Să stau şi să mă uit la ea cum se joacă. În curte, prin casă, urcând şi coborând scări, tropăind cu bucuria celor nouă ani. Abia aştept să fie vineri seară. Să fie sâmbătă, să fiu la ţară.

De la o vreme îmi pune serioase semne de întrebare. Cred că am greşit, cred că de fapt nu ştiu cum se face şi ce trebuie făcut. Acum doi ani, mi se părea o nebunie cu accente de snobism să-ţi sustragi odrasla din învăţământul public şi gratuit ca s-o arunci pe băncile unor şcoli cu nume complicate şi sonore. Mi se părea absurd şi caraghios să-ţi dai copilul de clasa întâi la after school doar ca să aibă cu cine să-şi facă temele, deşi ai fi avut acasă pe cineva care să aibă grijă de el. Să cauţi eventual o bonă cu calităţi pedagogice care să-l supravegheze la lecţii. Asta era acum doi ani.

Acum nu ştiu ce să mai cred. Văd cum încet, încet, şcoala se tot bazează pe mine să suplinesc ceea ce ea nu face. Nu pentru că nu vrea. Ci pentru că este imposibil. Nu ai cum să tot măreşti pleaşca de materii şi de noţiuni când timpul de studiu rămâne acelaşi. Nu ai cum să ai şi manual şi caiet special şi culegeri şi să le faci pe toate. Nu ai cum să înţelegi şi să reţii dacă nu există timp să repeţi. Ca profesor, nu ai cum să-i faci pe toţi să priceapă dacă nu ai când să răspunzi la de ce-uri. Ca elev, nu ai cum să-ţi pui întrebări pentru că nimeni nu are timp să le audă. Ca părinte, nu poţi lăsa lucrurile să meargă de la sine pentru că ele nu merg în direcţia bună. Anul ăsta am renunţat complet în a-mi mai spune că pe vremea noastră, şcoala era şi făcea şi dregea. Eu am fost produsul ideal al acelei şcoli. Am făcut exact ce mi-a spus ea, fără posibilitatea ulterioară de a-mi continua studiile pe alte meleaguri sau a face vreo specializare în străinătate pe vremea studenţiei. Se dovedeşte că nu a fost de ajuns.

Ana este în clasa a treia şi situaţia este departe de a fi în regulă. Am luat la puricat manualul de lb.română. Nu ca să-l critic, ci doar să văd ce ar trebui ea să ştie. Din punctul de vedere al autorilor, cred că ar trebui stat pe fiecare lecţie cel puţin trei ore pentru ca omuleţii de nouă ani să se aleagă cu ceva. Programa însă nu dă libertate de mişcare. Este ziua şi lecţia. Probabil că restul de două ore ar trebui făcut acasă sau la after. În momentul ăsta aş prefera ca la şedinţa cu părinţii să ni se comunice ce ar trebui să ştie elevii la fiecare sfârşit de trimestru, ca să văd cum să-mi drămuiesc şi eu timpul şi să fac cu ea, în plus. La şcoală nu se mai fac dictări sau compuneri pentru că în clasa a treia se predau deja alte chestii. Parcă alergăm cu toţii în cursa ignoranţei.

Acum trei ani, Ana citea. Ana se întreba. Acum scrie repede şi urât, doar să scape. Şi scrie cu greşeli. Pentru că nu există timp pentru dictări şi compuneri. Se completează repede, pe caiete tip, se ard etape şi se ajunge pe nemestecate acolo de unde căderea este liberă şi dureroasă. Şi da, Ana are doar calificative foarte bune, deci, încă o dată, din punctul de vedere al şcolii, lucrurile sunt cum trebuie. Doar că scrie cu greşeli, stimată şcoală şi nu ştie încă bine ortogramele, deşi le-ai acordat o oră întreagă în clasa a doua! Şi habar nu are să extragă ideile principale dintr-un text, iar tu vrei s-o înveţi deja metaforele şi hiperbolele! Şi nu este timp să i se corecteze temele, deşi s-a găsit timp să fie întrebată ca între prietene de ce au decis părinţii să o retragă de la religie. Şi nu, nu m-ai întrebat pe mine, adultul, deşi m-ai avut în faţă aseară, la şedinţă.

Am decis totuşi să fac ceva pentru ea. Să o ajut într-un fel sigur, care să nu dea greş. Am inscris-o la cursuri de franceză. Engleză ştie binişor pentru un copil de vârsta ei. Reuşeşte să se uite la MasterChef-ul cu Gordon Ramsey şi să nu aibă nevoie de subtitrare (sigur, e un show visual, dar oricum pricepe suficient cât să nu se plictisească). Anul trecut s-a apucat cu ta-su de italiană. Încet, fără stres, gen activitate de duminică pe vreme rea, dar a prins câte ceva şi îi place. Dacă încercăm şi o germană printr-a şasea şi facem şi abonament la Biblioteca naţională, eu zic că mi-am făcut datoria de părinte. Mi-aş dori să-şi facă şi şcoala datoria ei şi să nu-mi mai ceară timpul meu şi al copilului meu pentru treburile ei. Pentru că eu, în timpul liber, vrea să stau. Să stau şi să mă uit la dealurile cocoşate de toamnă şi să o las să alerge şi să se joace în curtea mare de la ţară.