Era un banc pe vremuri cu Napoleon care le cerea oamenilor să dea bani pentru campaniile sale militare. De câte ori se ducea peste ei, ăştia începeau şi-şi smulgeau părul din cap că aoleo şi vai de noi, de unde să avem noi a da! Până într-o zi când i-a pufnit râsul la auzul veştii că iar trebuie să arunce cu banul jos. Dacă râd, e clar că nu mai au de unde!, a zis împăratul.

Cam aşa şi cu mine cu şcoala. În clasa I eram emoţionată, într-a doua eram combativă; acum sunt bine şi afişez un zâmbet tâmp. Placidă, cu o privire galeş-bovină, cu resemnarea celui care ştie că nu e bine ce se întâmplă, dar trebuie. De dimineaţă, m-am trezit într-un Tatăl nostru de zdrăngăneau geamurile casei (stau vizavi de un liceu), apoi am mai avut parte de unul şi la noi la şcoală. Înţeleg că e noua modă; nu înţeleg pe ce se bazează, nici cine a iniţiat acest preacucernic demers fără nicio legătură cu educaţia în sistemul public. Vorba unui prieten, o fi epidemie de eBORa. Dar, după cum v-am spus, acum tot ce fac este să remarc, să dau din umeri şi să aştept să treacă.

Serios acum, ce aş putea face eu să fie altfel? De exemplu, ce aş putea face ca la anul, clasa a patra să nu înveţe după-amiaza? Da, ştiu, mai am multe luni în faţă să mă tot gândesc şi, teoretic, se pot schimba multe într-un an. Doar că nu se va schimba nimic. Tot la fel de multe clase de pregătitoare vor fi primite în şcoală, tot la fel de mare înghesuiala va fi, tot aceeaşi directoare care nu va spune stop când numărul de cereri va depăşi – în mod evident – capacitatea şcolii şi tot aceeaşi părinţi cu privire placidă şi atitudine inertă care nu sunt dispuşi să mişte în front de frică să nu se răzbune cineva pe odraslele lor. Aşadar, astăzi am aflat oficial că într-a patra copiii vor învăţa de la douăsprezece. Oricum ar fi făcut-o într-a cincea, aşadar ce-i un an în plus sau în minus, aşa-i? Nu-i aşa – dar ce mai contează? Poate contează că în timp ce uşile de la toaletele şcolii nu au încuietoare (cică ar fi special gândite aşa, ca nu cumva să se ascundă elevii mai mari în budă şi să scape de ore – de la director zicere, parol!), Ministerul introduce manuale digitale. Foarte bine. Şi schimbă iar programa. Minunat. Şi o vor schimba încă o dată şi la anul. Şi mai bine! Şi complet inutil. Pentru că oamenii din sistem sunt aceeaşi şi habar nu au cum să facă altfel. Şi nici nu vor.  Dar nici că mai contează.

Ştiţi ce cred că contează? Contează faptul că de dimineaţă, în drum spre şcoală, vorbeam cu Ana despre ce va învăţa anul ăsta.
- O să faceţi tabla înmulţirii şi unităţile de măsură. Pe alea trebuie să le ştii bine dacă vrei să te faci bucătar, o să ai nevoie de ele!
- Lasă, mama, că dacă nu înţeleg, îl întreb pe tata acasă, să-mi explice el!

Contează aşadar să stăm pe aproape.