Ştefan are nouăsprezece ani. E blond şi timid. Stă în faţa mea pe scaun şi îşi roteşte privirile de jur împrejur ca şi cum ar vrea să scape de întrebări, evitându-mă pe mine cu totul. Staţi liniştiţi, relaxaţi-vă muşchii abdomenului ce poate vi s-au strâns spasmodic la ideea că lui Ştefan i s-a întâmplat ceva rău. Nu, nimic de felul acesta. Ştefan e bine. Şi e foarte deştept. De fapt, dacă ar fi s-o zicem pe aia dreapta, Ştefan e genial. Sigur, lui nu i se pare nimic extraordinar în a lua medalia de aur la Olimpiada internaţională de chimie sau în a învăţa rusa de unul singur sau în a face zece ore pe zi probleme la chimie pentru că, atenţie, e totul atât de logic şi nimic nu trebuie învăţat pe de rost! Şi nu, Ştefan nici nu vrea să plece din ţară. Vrea să stea aici, cu ai lui, că cică şi la noi se poate învăţa foarte bine. Doar că lui Ştefan nu i-a fost simplu de la început. Dimpotrivă.
- În clasele mici, toţi colegii mă considerau tocilar şi ciudat. Şi niciun profesor nu îmi lua apărarea sau nu încerca să mă ajute să văd că eu nu am nicio problemă, ci sunt doar mai inteligent decât media.
Norocul i-a surâs abia la liceu, când profa de chimie a văzut că ceea ce pentru alţii părea ciudăţenie, era de fapt, sclipire pură. Şi multă, multă timiditate.Pe una a folosit-o, pe cealaltă a acceptat-o şi a domolit-o cât să poate fi strunită şi trăibilă.
Atât despre Ştefan. Dar mai sunt şi alţii. Şi ceea ce m-a şocat a fost o replică a profesoarei:
- Sunt foarte puţini profesori sclipitori şi dăruiţi care să nu fie speriaţi de faptul că elevul e mai deştept decât ei şi atunci îl lasă în plata lui şi-l pierd cu bună ştiinţă pe drum.
Ştefan e încă în România. A zis că aşteaptă să vadă ce şi cum. Poate că până la urmă va fi bine.
Nicio aluzie, serios. Doar o poveste.
luni, 3 noiembrie 2014
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Si baiatul meu e mai dotat decit media (in noiembrie implineste 9 ani, e clasa a IV-a si face probleme de clasa V la matematica) si colegii rid de el ca-i pitic, ca-i bebelus (astea-s variante soft). Si nu numai colegii de clasa spun asta, au inceput cica si cei de aII-a sa rida de el. Nu prea pune la suflet dar imi spune cu amaraciune despre asta.
Ii place si sahul si de cite ori cistiga un concurs nu le spune colegilor sau doamnei ca cica nu I-ar interesa ca ar ride si nu l-ar crede. Asta e evaluarea lui despre ei. Poate la clasele mari se mai schimba lucrurile..nu stiu
E trist ca nu exista un profesor care sa-si exprime pe fata mandria de a avea un asemenea copil la clasa. In momentul acela ar inceta si ironiile si cred ca s-ar simti si el mai bine.
Adevarul este ca majoritatea invatatoarelor si profesorilor nu stiu ce sunt si cum ar putea fi tratati si invatati copiii (highly) gifted. Daca ar fi deschisi macar sa citeasca despre ei, i-ar putea ajuta sa infloreasca si s-ar bucura si ei de acesti copii rari. Dar daca ne incalzeste cu ceva, se pare ca este o problema la nivelul multor tari. Doar ca in alte tari exista si scoli sau clase speciale la care poti alege sa-ti inscrii copilul supradotat.
Gabriela
Trimiteți un comentariu