miercuri, 19 noiembrie 2014

Patru căni şi o copilărie întreagă

Pădurea pornea chiar din spatele vilei. O linie de brazi cu trunchiuri groase pe buza unei râpe ce cobora haotic drept în albia unui pârâu. Pe acolo trebuia să o luăm în fiecare dimineaţă. Eram două. Nu mai mari de zece ani. Cât coboram panta, ne ciondăneam neîncetat. E rândul tău să cari sticla! Ba nu, eu am dus-o, la întoarcere! Dacă nu o cari, te spun lu' mama! Uneori, un sunet de tren ne acoperea glasurile şi ne făcea să ridicăm ochii, lipindu-ne privirea pe geamurile prăfuite ale vagoanelor. După ce treceam pârâul, drumul o lua paralel cu şina de cale ferată, până la picioarele unui deal ce se arcuia domol, cu creştetul împădurit de brazi şi acoperişuri. Mai car-o şi tu, că m-am plicitisit! Irina ceda. Nu de fiecare dată şi nu uşor. Îmi lua sticla goală din mână şi pornea să urce pieptiş dâmbul de pământ învelit în iarbă, vara, şi în plapumă de zăpadă, iarna. La jumătatea urcuşului, un izvor susura domol, aruncând printr-un gât de ţeavă o apă rece care în decembrie atârna îngheţată în fel de fel de forme numai bune de rupt şi jucat cu ele. De sus, de pe coama dealului, şina de tren se arcuia în vale ca o spinare de pisică leneşă, ce cată a dormi pe un petec de pământ.

Satul se întindea de-o palmă. Ce-i drept, una mai mare, de uriaş, nu ca ale noastre mititele. Irina îmi întindea sticla şi eliberată de povară, o pornea la trap înainte, să fie ea prima cea care deschide poarta de la Tanti Mimi. O poartă mică, de lemn, peste care întindeai mâna să pipăi zăvorul ruginit, pus mai mult să nu trântească vântul poarta decât să ţină străinii la distanţă. Şi aşa ursul o încălecase de două ori în ultimul timp şi plecase la subraţ cu câte o oaie. Tanti Mimi ne ştia deja după glas. Veneam în fiecare vacanţă, an de an. Şi de fiecare dată ne ciorovăiam până pe pragul casei. Ieşea din bucătărie, cu mâinile în şold şi cu un râs ştirb de un dinte, dar bun cum numai oamenii fericiţi şi mulţumiţi de viaţă pot să-l aibă.
-Au venit fetele mele! Hai, hai aici, în bucătărie, că tocmai ce-o fătat mâţa aia neagră şi am cinci pisoi care aşteaptă să-i vedeţi!

Şi cât ne băgam noi sub masă să ne uităm fermecate la ghemotoacele îmblănite, Tanti Mimi apuca o găleată mare şi roşie şi astfel înarmată, spunea pe tonul unui general ce pleacă la război. Acum mă duc s-o mulg. Veniţi cu mine sau rămâneţi aici? În grajd mirosea a balegă proaspătă şi a pământ reavăn. Rămâneam lipite de poarta grajdului, uitându-ne la cele două fapturi imense din faţa noastră- vaca şi Tanti Mimi- printre picioarele cărora laptele se prelingea cu un ţârâit obsedant, în găleată. Aşezată pe un scăunel de lemn, mai scurt de un picior, peste care fundul părea că i se revarsă în două părţi egale, cu părul lins, prins la spate într-un coc ca  un fel de pârjoală şi cu nişte ţâţe mari care se bălăngăneau hipnotic sub un tricou roşu, cârpit la subraţ, Tanti Mimi vorbea cu vaca, împăcând-o din vorbe ca pe un copil bosumflat hai, cu mama, tu Joiană, hai, că de când mă aştepţi tu pe mine! Na, acum că am venit, hai să le dăm fetelor astea de Bucureşti nişte lapte cum doar la munte se face!

Apoi se ridica de pe scăunel cu numele Celui de Sus în gură- aoleo, Doamne, Doamne, ce mă mai dor şi pe mine oasele- lua găleata cu o mână şi se ducea să ne umple sticla cât noi stăteam şi fugeam pe la grajduri, căutându-l din privire pe Bondi, un cal bătrân şi mare amator de mere ce ne lăsa să-l hrănim din palmă.

Un leu, atât dădeam pe lapte. O sticlă ne-ajungea o zi. O aduceam cu rândul, ciorovăindu-ne, înapoi pe drumul ce cobora dealul, trecea pe lângă izvorul prins în ţeavă, şerpuia pe lângă şina de tren şi de acolo, drept peste pârâu şi-n sus,pe pantă, până la linia de brazi cu trunchiuri groase de lângă vila unde stăteam la munte. Acolo, într-o cameră cu miros de conuri şi răşină, eu şi cu prietena mea Irina, aşteptam ca vreuna dintre mame să fiarbă laptele pe reşou. O sticlă ne ajungea cam de patru căni mari. Două seara, cu biscuiţi. Două dimineaţa, cu cacao. Patru căni şi o copilărie întreagă.

Textul îl voi trimite şi Laurei care are concurs şi noutăţi.

Jean Baptiste Camille- Corot, La gardeuse des vaches, sursa Wikipedia

5 comentarii:

Unknown spunea...

Mi-au dat lacrimile, Ioana! Multumesc ca ai impartasit cu noi povestea asta deosebita!

Ioana spunea...

Uneori mi se pare ca parca a fost in alta viata, asa de repede s-au dus anii si atunci imi dau si mie lacrimile:))

Sabina spunea...

Am copilarit in Slanic unde aveam o casuta veche, taraneasca (din chirpici cu pridvor)si unde mergeam impreuna cu bunicii in vacanta de vara. Ma trimiteau la vecina, Tanti Anisoara, sa ma duc sa iau o sticla de lapte, seara. Stateam langa ea in grajd cat mulgea vacile, imi dadea sa beau spuma calda, iar pana acasa puneam sticla la gura si beam tot laptele. Aveam de mers 5 min pana acasa, dar asa de bun era cald ca si acum imi aduc aminte.

ioana spunea...

Sabina, vezi ca ai link catre concursul Laurei. Pune si acolo povestea, cine stie...

Sabina spunea...

Multumesc, Ioana :)

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes